fake drama queen

M-am hotărât

2012-02-09T22:43:00.000+02:00

să scriu o carte.

Nu știu dacă se practică să îți ții pumnii singur, dar dacă reușesc să ajung la final, nu va mai trebui să vă întrebați unde este cea mai fericită fată din lume.

Asta pentru că cea mai frumoasă nu există. :)

Baloane de săpun

2012-02-05T20:24:00.000+02:00

Posed inteligența emoțională a unei adolescente.
Și sunt cumva mândră de asta.
Mi-ar plăcea să fiu mereu o pată enervantă de culoare.
Pentru că, în rest, nu mai am nimic.

Vreau să am propriul stalker pe Facebook.

Azi, la 6 dimineața, am asistat la un real circ al depersonalizării. Oamenii fericiți și matinali mă sperie.

Am grijă de oamenii pe care curând îi voi iubi. Odată ce au ei grijă de mine, încep să-i uit.

Mi-e dor să am un sens.Simt că nu merit vârsta asta.

haha fact

2012-01-21T19:20:00.003+02:00

Livingroom mania / Living Romania.

atat.

Baloane de săpun

2012-01-17T23:18:00.001+02:00

Când mai ai doar o țigară, e timpul să te culci.

Liniștea este un semn al intimității.

Fiecare dispută se rezolvă cu o poezie.

Oamenii complicați știu cuvinte complicate.

Revoluția fără scop este noul roz.

Pletele sunt pasul către aroganță.

A lega cuiva șireturile

2012-01-12T21:41:00.000+02:00

Profesore, încă nu am spus nimănui, dar eu am o super putere. Pot să mă uit cu ochi indiferenți la un om după ce, cu câteva zile în urmă, mi-am împărțit ultima țigară cu el. Pentru că -nici asta nu ți-am zis- a poști o țigară e semnul suprem de intimitate. Niciun orgasm nu se compară cu a-ți presa buzele în repetate rânduri pe locul în care cineva și-a mai lăsat niște secunde din viață. E ca și cum v-ați omorî reciproc. Cu drag.

Aberez.

Totuși, revenind la calitatea mea, observ cu stupoare că trăiesc o paranoia antitetică prin care azi pot fi cea mai nimerită confidentă, ca apoi să te urăsc de moarte, iar în final să-mi pufăie nasul când îți văd pozele. Asta seamănă cu procesul ăla dialectic plictisitor: cele 5 faze ale suferinței. Eu cred că mă opresc la furie și trec direct la alții.

Pentru că aleg să nu-mi pese. Ori e o dovadă crasă de îndobitocire, ori este, cum îți place ție să-i spui, maturizare.

În ultima vreme am închis multe uși, fără să mai ascult explicații. Pentru că nu mai am răbdare. Pentru că, dacă nu ești în stare să te porți măcar pe cât îmi sparg eu creierii să te fac să te simți o persoană mai bună, atunci n-are sens să îmi pierd timpul.

E sănătos să te saturi de oamenii care te fac să te simți mai puțin decât ești. E sănătos să nu dai un futut de ban pe oamenii pentru care ți-ai căutat de prea multe ori cuvintele înainte să îi rogi să îți fie alături.

Pentru că, profesore, eu mai am o superputere: sunt cea mai înțelegătoare persoană de pe Pământ. Atât timp cât mă înțelegi.

Te urăsc

2011-12-05T22:56:00.003+02:00

Pentru că sunt furioasă că nu mă lași să nu îmi pese. Nu mă lași să fiu incoerentă. Pentru că ai ajuns în punctul în care iluzia puterii internetului îți dă dreptul să asociezi fiecare idee cu un borcan cu etichetă pe care îl pui pe raftul din beci, ca mai apoi să ascunzi cheia în atitudini condescendente, false și prescrise de alții.

Pentru că falsitatea asta mă face să-mi smulg urechile și să rămân într-un colț, alături de zdreanța mea. Pentru că cei care au ochi să înțeleagă sunt pe cale de dispariție și, chiar dacă s-ar împiedica de pătrățelul meu, m-ar așeza într-un borcan cu idei murate și ar aștepta să fie surzi, mutilați și răbdători. Pentru că nu știi să apreciezi o senzație, decât dacă este descrisă într-un cântec, într-un print sau într-un scenariu de film. Pentru că e simplu să nu-ți pui întrebări, e simplu să fii fericit și să-i lași pe alții să-și facă treaba, în timp ce tu îți lași umbra să-și construiască singură un drum în lumea asta aplatizată.

Pentru că e mai simplu să apreciezi nulitățile proclamate valori și uiți că existența ta e doar o urmă infimă a unei amprente vibrate acum sute de ani. Pentru că trăiești din inerție. O inerție în care stai cu fundul la f*tut de alte marionete ca tine care-ți dictează procesul dialectic al integrării în societate.

Pentru că tot ce îți dorești de la viață este să ai casă, mașină și un copil care să-ți reflecte vanitatea. Pentru că n-ai putea să înțelegi inocența unui început decât dacă l-ai imortaliza în poze și ai primi confirmarea altora ca tine. Pentru că te simți bine când îți primești banii lunari de prostituție și nu te întrebi niciodată care e scopul tău pe pământ.

Pentru că n-ai pune gura pe un drog doar de frică să nu-ți pierzi controlul. Pentru că n-ai înțelege niciodată că doar când îți pierzi controlul ajungi să vezi cine ești cu adevărat.

Pentru că îți faci cruce când vezi lucruri neobișnuite, arăți cu degetul și te simți în siguranță dacă ești de partea care trebuie a turmei. Pentru că ți-ai scrie gândurile pe clădirile orașului, doar ca să ai parte de atenție. Pentru că te crezi specialist în orice. Pentru că tu le știi pe toate.

Pentru că n-ai accepta niciodată că ești doar o furnică de care nimănui nu-i pasă. Pentru că atunci ai înnebuni.

Pentru că, probabil, mă consideri nebună. Hater. Inadaptată. Prea cumva.

Pentru că, desigur, și eu cred asta despre mine.

Unintended

2011-10-26T00:28:00.003+03:00

Ce faci atunci când oglinda de care erai atât de mândru se preface în mici, mici cioburi pe care nu le mai poți găsi? Ce te faci când secundele acelea de disperare în care cauți un lipici într-o geantă fără fund se scurg în vraja clepsidrei? Odată ce obosești să cauți și privești cu atenție ceasul ale cărui momente de nisip cândva reflectau ceea ce credeai că reprezinți, odată ce îți permiți luxul de a te așeza obosit pe un taburet prăfuit și preferi să nu te mai gândești la ce vezi, ci te concentrezi pe cioburile din tine- atunci se face deodată liniște.

E ca și cum un glob al încrederii de sine e spart, zgâriat și mut. Îți amuțește sinele și, deși știi ce pas ar trebui să faci, ce replici ar trebui să arunci, cum să zâmbești sau să te faci înțeles, preferi să uiți de tine, să privești în ochii fiecărui trecător și să strigi mut "Salvează-mă!".

Și aștepți ca un simplu observator, te comporți precum o marionetă pe care păpușarii atât de pricepuți știu să o dezbrace și aștepți. Oare te va juca așa cum trebuie? Oare va înțelege?

Dar ce ciudat este, profesore, când și clepsidra aia de oglindă se duce și, cu tot cu opacitatea ta indusă, vezi cum atârnă în jurul tău alte marionete fără viață în ochi, cu mâinile frânte și peticite, care caută ajutor și sapă pe dinăuntru după un răspuns!

Sunt acele marionete pe care le așezi la început pe taburetul tău bun, nu înainte de a șterge praful și orice urmă de bagaj emoțional, și te așezi răbdător lângă el, plafonat și amuțit de atâta socializare, doar-doar va înțelege, măcar el, că te-ai săturat de atâtea cuvinte și că vrei să-i cunoști nu cusăturile, ci poate ce ar putea fi și cum puteți repara împreună clepsidra, oglinda și, mai apoi, pe voi înșivă.

Pentru că, eu așa cred, până la urmă nu avem nevoie de încă o furtună neînțeleasă de praf și cioburi. Avem nevoie de necuvinte, de ne-efort, de stările caduce și de resemnare. Pentru că suntem obosiți. Pentru că ne luptăm să demonstrăm cuiva ceva ce nici noi nu știm că suntem și pentru că, înainte de a avea puterea să ne abandonăm trecutul, trebuie să învățăm să ne abandonăm orgoliul, măștile, tot ce am învățat și, în definitiv, tot ce credem că ne dorim.

Pentru că ne este dor să nu mai fim.

Mi-ar plăcea să mor pentru o zi

2011-10-16T20:27:00.006+03:00

Ăsta e. Testul final.
Să asiști la propria ta înmormântare ca la ultimul spectacol pe care îl ții în fața tuturor cunoscuților tăi. Atenție, oameni buni, în câteva clipe veți fi martorii celui din urmă eșec al meu!

Și i-aș vedea pe toți care au vrut să fie acolo și n-au reușit în timpul vieții. Lacrimi pentru apelative de tip "prea tânără", "o tragedie" sau "am avut atâtea să-i spun" m-ar plictisi instant. Puțină creativitate nu strică, nu?

Cred că fantoma mea ar mesteca Orbit de pepene roșu (căruia nu i s-ar duce gustul- sunt moartă, ai uitat?) și ar sta cu mâinile încrucișate, cocoțată pe umerii celor care au binevoit să vină.

Le-aș analiza tuturor emoțiile și cred că mi-ar părea rău. Fiecare dintre ei ar fi ca un zâmbet de dimineață și aș încerca să-i strâng pe toți în brațe să îi asigur că toate astea se întâmplă doar pentru o zi.

Iar apoi aș veni lângă tine și te-aș urma până ajungi acasă, m-aș așeza lângă scaunul tău și aș privi împreună cu tine pozele noastre. M-aș uita curioasă dacă oftezi și dacă ți-e dor de mine. Aș vedea cum te îmbraci în alte haine și cum ți le împăturești pe celelalte sau le arunci într-un colț al camerei. Te-aș îneca să te aud tușind și ți-aș face telefonul să sune, doar să te aud spunând "alo?".

Uneori te-aș atinge pe umăr, doar cât să simți un fior și să închizi fereastra. Aș trece dincolo de ea să-ți văd ochii și să cred că pe mine mă privești. Iar la final m-aș așeza în fața filmului care te plictisește și, picior peste picior, ți-aș zâmbi, fericită că am petrecut măcar puțin timp împreună.

Înainte să adormi, m-aș culca lângă perete și te-aș asculta cum respiri. Nimic nu se compară cu felul în care respiri când dormi. E ca un cântec care mă liniștește. Apoi ți-aș mângâia lobul urechii, așa cum făceam odată. Doar că acum nu m-ai ruga "și cealaltă!".

Și, în final, mi-aș așeza capul pe pieptul tău să-ți aud inima grea și să te simt plângând pentru prima dată. Iar a doua zi m-aș învia, mi-aș aminti ultima zi petrecută împreună și... aș începe să te uit.

Relationships.

2011-10-16T16:49:00.001+03:00

"How do people do them?

I have no idea.

This is why I shouldn't go anywhere near them.
This is why I shouldn't even drive."

Baloane de săpun

2011-10-13T17:32:00.005+03:00

Când îţi dai seama că urăşti un om? Atunci când eşti dispus să dai o zi din viaţa ta ca să ştergi proasta inspiraţie de a-i fi dat şansa să te cunoască

Aştept să vină iarna. Este de departe cel mai trist anotimp, singurul moment în care creativitatea poate renaşte.

Nodul din gât este omniprezent în visele mele atunci când te văd sau citesc SMS-uri primite în al 4-lea ciclu de somn.

Mi-aş dori să-mi schimb numele în Ladybug. E la fel de oximoronic ca gândurile mele.

Mă îndrăgostesc în fiecare zi de tine.

Mereu victorios, niciodată liber

2011-10-11T11:21:00.003+03:00

Acum câteva seri stăteam alături de unul dintre cei mai dragi oameni din viaţa mea şi ne imaginam o nuvelă numită "Ion şi Prepeliţa". Ar fi fost scrisă, spuneam, de Ion Agârbiceanu şi studiată pentru Bac, pe lângă toate celelalte inutilităţi din educaţie.

Trecând peste asta, mica mea călătorie în analele creativităţii demult uitate m-au făcut să mă gândesc dacă înţelegerea transcendentalului nu implică o structură mentală superioară faţă de norodul din jur, ceea ce ar însemna ca Dumnezeu să trieze oamenii deştepţi - sau, cel puţin, pe cei care îşi pun intrebări- separat de ignoranţi.

Moment în care mi-am dat seama că, într-adevăr, "Ion şi Prepeliţa" nu sună atât de rău. Concluzia asta m-a dus către o altă idee care, cu toată seninătatea mea din această dimineaţă, mă face să mă întreb: Cum poate soarta sufletului să fie pecetluită de acţiunile pe care le face corpul tău? Cum este posibil să fie judecată o entitate imaterială, în condiţiile în care este determinată de deciziile unor sinapse impulsionate nervos care, oricum, sunt dictate de către nevoi biologice şi raţiuni inferioare spiritualităţii?

Iar asta mă duce în alt punct:

Cum se poate să nu te sufoci când, de când te naşti, lupţi continuu cu ceea ce eşti şi ceea ce ai putea fi?

Mă aflu din nou într-o dilemă existenţială, iar partea tristă este că nu mă mai ajută nici serile de uitare de sine, nici măcar amintirea ta. Dimpotrivă, tot trecutul meu mă dezgustă, cu toate că am învins, în sfârşit, persoana care am fost, devenind ceea ce cred că aş fi putut fi- liberă.

Tuse meditativă

2011-09-27T17:14:00.001+03:00

Atunci când aduni doar 2-3 nebuni ca tine și puneți în ordine culorile sociale, iar demersul ăsta devine atât de înflăcărat, încât te simți furios că îți pierzi timpul încercând să explici ceea ce oricum știi că deja este pierdut- atunci este nevoie de cel mai simplu gest posibil. O palmă calmă care să-ți adoarmă rațiunea cât pentru un moment în care Minulescu îți prezintă orașul cu cele 100 de biserici.

În ultima perioadă mi-am permis să mă analizez nițel și am realizat că îmi lipsește simțul umorului. Până nu ajungi să-ți conștientizezi și accepți defectele, nu îți poți umple golul cu pretenția ca ceilalți să joace dansul vieții pentru tine. Așa că am hotărât să nu mai am nicio pretenție, să nu mai pun nicio etichetă, să mă amuz în colțul meu aiurit și atât de vânat de cei care sunt fascinați de mine (hai, recunoaște, ești galbenă de gelozie, iar tu, gagiule, deja mă iubești pentru ceea ce aș putea fi) și să vă zic, mai mândră ca niciodată, că nu știu nimic.

Dramatizarea asta continuă a sentimentelor pe care atât de bine am predat-o și urmat-o cu obstinație m-a adus în acest punct în care îmi place să râd din orice, să pierd detaliile importante ca apoi să le aflu prin prisma altora și să mă relaxez în timp ce-mi plătesc porția de respect pentru zeii dinaintea mea care au știut ce întrebări ne vom pune cu toții și sunt dați uitării pentru că, nu-i așa, cu toții ne credem dăștepți.

Oh well, mi-am zis că e timpul să fuckin' relax și să nu-mi mai caut confirmarea în afirmațiile altora. Un pic de individualitate n-a stricat niciodată nimănui, nu?

Plus că izolarea și determinismul social nu te mai apasă atât de mult atunci când o răceală afurisită te obligă să le accepți umil. E chiar amuzant să te dezbraci de status măcar pentru o zi și să te întrebi "acum ce urmează?". Să închinam un pahar de Coldrex pentru asta, zic!

Now and then I think of all the times you screwed me over

2011-09-19T12:23:00.001+03:00

Acum cinci ani mi-era imposibil să cred că voi arăta aşa, voi vorbi aşa, voi gândi aşa, voi simţi aşa.
Acum doi ani mi-era greu să cred aşa, să te văd aşa, să nu-mi pese aşa.
Acum două zile mi-a fost peste putinţă, aşa, să-mi amintesc care ţi-era scopul în viaţa mea, aşa.
Pentru că se pare că tu, ca toţi ceilalţi, ai fost doar, aşa, o pasă proastă.

"Femei care iubesc prea mult"

2011-09-11T17:10:00.005+03:00

"Abandonul este un cuvânt tare. Înseamnă să fii părăsit, poate chiar să mori, pentru că s-ar putea să nu fii în stare să supravieţuieşti în singurătate. Există abandon literal şi abandon emoţional. Orice femeie care iubeşte prea mult a trăit abandonul emoţional profund, cu toată groaza şi vidul sufletesc pe care le implică. Ca adut, a fi părăsită de bărbatul care e întruchiparea- în atât de multe faţete- a celor care te-au abandonat prima dată, este un fapt care scoate din nou la lumină groaza din străfunduri. (...)

În opinia lui Stanton Peele (...) experienţa care generază dependenţă este aceea care absoarbe conştiinţa persoanei şi, asemeni analgezicelor, calmează anxietatea şi durerea. Poate că nu există nimic mai bun pentru absorbirea conştiinţei noastre decât o relaţie amoroasă de un anumit tip. O relaţie vicioasă se caracterizează prin dorinţa de a te afla mereu în prezenţa liniştitoare a celuilalt. (...)

Folosim obsesia faţă de bărbaţii pe care îi iubim pentru a evita suferinţa, vidul sufletesc, teama şi mânia. Folosim relaţiile amoroase ca pe nişte droguri, ca să evităm să conştientizăm ceea ce am simţi dacă ne-am adânci în eul nostru interior. Cu cât mai chinuitoare este relaţia cu bărbatul nostru, cu atât mai imensă e distragerea atenţiei noastre de la alte aspecte. O relaţie cu adevărat terifiantă îndeplineşte aceeaşi funcţie - în cazul nostru- ca un drog foarte puternic. În absenţa unui bărbat asupra căruia să ne concentrăm, intrăm în abstinenţă şi acuzăm adesea aceleaşi simptome fizice şi psihice care însoţesc abstinenţa la toxicomani: greaţă, transpiraţie, frisoane, tremuurat, mersul prin cameră, gănduri obsedante, depresie, insomnie, panică, stări anxioase. În efortul de a calma aceste reacţii, ne întoarcem la ultimul partener sau căutam cu disperare altul."

Robin Norwood

Eticheta desuetă

2011-09-03T13:27:00.000+03:00

Întotdeauna cluburile din București mă aduc într-o stare - să-i spunem- fenomenologică. Ritualurile întreținute deopotrivă de fete și de băieți în a performa diferitele grade de curtare mă fac să mă așez pe un scaun și să mă gândesc dacă, în timp ce se pregătesc pentru marele eveniment, ei își creează conștient un pattern al serii și apoi complotează cu sinele în a percepe exact ceea ce și-au dorit: dansuri languroase de calibru scabros, frivolitate pedestră și o stare generală caducă.

Iar,odată ce jocurile de imaginație devin obositoare cu fiecare replică chinuitoare pe care mi-o aruncă vreun șef de trib, îmi imaginez că totul este o lume creată, că ceea ce văd nu e ceea ce pare a fi, că felul în care conștiința mea se raportează la orgia ritmată din fața ochilor mei este doar o percepție eronată și că dincolo de toate astea se ascunde - poate- adevărul. Sunt, deci, doar unghiuri diferite de a vedea optimist ceva ce mintea mea refuză să îmi arate.

Astfel că toată lehamitea mea pentru șefii aceștia de trib este doar un semn că încă mai păstrez un mare respect pentru ceea ce mulți din generația mea au uitat: onoarea.

Designed to party

2011-08-17T17:19:00.004+03:00

"We're young. We’re supposed to drink too much. We're supposed to have bad attitudes and shag each others brains out. We were designed to party!

We owe it to ourselves to party hard. We owe it to each other. This is it. This is our time.

So a few of us will overdose, or go mental. Charles Darwin said you can't make an omelet without breaking a few eggs. That's what it's about - breaking eggs - by eggs, I mean, getting twatted on a cocktail of class As.

If you could see yourselves...

We had it all. We fucked up bigger and better than any generation that came before us.

We were so beautiful!

We're screw-ups. I'm a screw-up! And I plan on staying a screw-up until my late twenties, or maybe even my early thirties. And I will shag my own mum before I let her or anyone else take that away from me!"

Misfits

"A cat that could play? A mouse that could dance?"

2011-08-11T10:54:00.000+03:00

"Leidi, tu ar trebui să te măriţi cu un tip incredibil de smart şi de vorbăreţ şi pasional, să călătoriţi împreună şi să vedeţi piese de teatru şi concerte."

Băi, e mişto să te îndrăgosteşti

2011-08-04T12:32:00.002+03:00

Aşa. pe bune, cum ai simţit odată când erai în liceu, tremurai în ochii lui şi nu ştiai ce să faci cu mâinile.

Este singurul moment în care poţi să râzi de cât de egoist eşti de fapt, să îl visezi în fiecare seară fără să te simţi vinovată şi să-i spui "tu n-ai niciun merit, nu te flata".

Cele mai tari părţi dintr-o relaţie sunt cele de dinainte să înceapă şi cele de după ce s-au terminat. Aşa că, te rog, nu-mi strica mirajul şi lasă-mă să te ţin în capul meu ca tipul perfect care mi-a furat un sărut şi inima într-o seară.

Sufletul pereche nu există decât în imaginaţia noastră, aşa că îţi mulţumesc- m-ai făcut cu adevărat fericită!

Acum mă scuzi, am o viaţă de visat şi multe zile pierdute pe care trebuie să le râd şi să le eliberez cu aceeaşi poftă cu care ne iubim noi în visele mele. :)

din seria greşelilor de care eşti mândru

2011-08-01T13:03:00.000+03:00

şi a expresiilor pe care le urăşti- "keep calm and carry on" înseamnă, de fapt, "stai potolită".

Nu ştiu dacă entuziasmul e un semn că nu te înveţi niciodată minte să nu repeţi aceeaşi greşeală de 10 ori, dar e destul de amuzant când crezi în Moş Crăciunul tău.

Aşadar, unde-mi sunt blestematele alea de cadouri?

E un semn bun

2011-07-27T15:43:00.000+03:00

Când măcar în visele altora fugi de mârlani.

"Te-am visat. Ne-am întâlnit pe un drum ce ducea spre mare sau, cel puţin, aşa credeam noi. Tu erai cu un BMW seria 3 decapotabil şi erai cu un amic în maşină. El conducea. Eu eram cu o fată şi mergeam pe jos, cu bicicleta, cu autostopul... Apoi aţi plecat înainte. Tu ai vrut să ne aştepţi, dar el nu. A urmat o cursă dubioasă şi până la urmă ai mers cu mine şi cu tipa cealaltă. Scuze pentru deranj. Pup."

Beţia de a doua zi

2011-07-23T13:02:00.003+03:00

Cred că nimic nu se compară cu acea stare de spleen susţinut pe care o simţi a doua zi de la momentul faptei. Ochii sunt atât de împăienjeniţi, încât ai putea spune că este un fel de opacitate autoindusă, doar să nu fii nevoit să dai explicaţii celui din oglindă care-ţi spune "arăţi ca dracu'.".

Prietenul ăsta moralist al tău te însoţeşte, totuşi, de fiecare dată când duci paharul la gură în serile de dinainte. Ai crede că, măcar atunci, îţi va spune "băi, opreşte-te, linia de demarcaţie între acel puţin tupeu care îţi dă voie să te simţi în largul tău şi ideea că dansurile penibile sunt foarte hipster-ish este foarte mică şi stă pe vârful limbii tale.". Oricum, momentul ăla te enervează într-atât de tare, încât limba ta se întâlneşte, de plictiseală, cu a altcuiva, cât pentru o secundă, cât să realizeze dacă se simpatizează sau nu.

E un fel de prostituţie intelectuală (când îţi înşeli bunul-simţ cu a treia, a patra sau a cincea vodkă), un fel de a renaşte din propria ta rutină, pentru că adori beţia de a doua zi: o simfonie urbană de lumini, claxoane, păsări enervante care parcă îţi bat în geam să te trezeşti şi un frigider gol care râde crăcănându-se de tine, pentru că nu ai niciodată timp să te ocupi de el, de ordinea din casă şi nici măcar de tine.

Atât el, cât şi sunetele de metal de-afară, îţi amintesc mereu că petrecerea abia începe, în fiecare zi, când îţi sună alarma şi trebuie să tragi de tine sau cerşeşti pentru încă 15 minute de somn în care vei avea cel mai groaznic vis, rutină pe care o adori, pentru că ai motive de psihanaliză şi-ţi dai seama cât de mult îţi place de tine când nu eşti treaz şi cât de mişto e lumea cealaltă.

Apoi o dai în misticisme şi ţi se spune că gândeşti prea mult, te enervezi şi cauţi probleme serioase, de vârsta ta, doar să nu mai trăieşti cu sentimentul vinovăţiei şi iresponsabilităţii care te face mereu să visezi că alergi constant şi-ţi cad balerinii din picioare.Momentele de genul ăsta sunt cele în care recunoşti că nu eşti următoarea Virginie Despentes şi că nu pari atât de deşteaptă pe cât te crezi. Sau era invers?

Oricum, e mai mişto când găseşti pisici pe stradă şi le poţi ţine în braţe, decât atunci când te întâlneşti cu foşti colegi din liceu, îmbrăcaţi la costum şi care-ţi pun acelaşi şir de întrebări plicticoase la care trebuie să răspunzi plicticos, gândindu-te că beţia asta nu se mai termină, iar oraşul e ca un animal care zace ca pisica din braţele tale, care toarce şi nu se mai termină şi-ţi mulţumeşte prin însăşi blana ei a cărei pufoşenie nu se mai termină, precum şirul de întrebări plicticoase care nu se mai termină, la fel ca mersul în pantofi de adult pe un drum care nu se mai termină.

A venit căldura

2011-07-09T17:48:00.000+03:00

"Femeile mediocre se dezbracă. Şi se etalează pe strasse. Stau la geam şi le privesc. Ele nu se uită la mine. Normal, pentru că sunt mediocre. Observ că sunt tot mai puţine cu sâni mari şi tot mai multe cu curul plat. Fetele tinere nu mai poartă fuste, ci blugi strâmţi şi bluziţe albe (prin care se zăresc sutiene ieftine). Bluziţele sunt tot mai scurte şi lasă să se vadă buricele- de diferite mărimi, forme şi grade de igienă- şi colăceii de grăsime care se revarsă peste centuri. Sunt grase şi contrazic stereotipul precum româncele sunt frumoase. Nu, nu sunt. Majoritatea sunt balcâze, prost îmbrăcate şi prost coafate, cretine, poartă sacoşe în mâini sau mestecă gumă. Tot majoritatea fumează şi poartă ochelari negri mari, făcându-le să semene cu nişte muşte. Cele mai răsărite se plimbă cu maşini imense, de culoare neagră, pe distanţe scurte, pentru că pe distanţe lungi rămân fără benzină, intră într-un pom sau uită unde trebuie să ajungă.

E din nou un stereotip faptul că numim piţipoance un anume tip greţos de femeie. Majoritatea sunt pentru că respectă acelaşi tipar: sunt inculte, cumpără ieftin (sau mai scump, dar nu pe banii lor), visează să ajungă prinţese în timp ce mulg vaca, spală rufe, merg la şcoală sau se angajează ca assistant mananger la câte un cordac în putere, vorbesc cu "fată", se uită la posturi TV de tipul "Acasă", "Romantica" sau "Euforia", nu au nicio ambiţie, poate doar ambiţii, nu ştiu să scrie coerent un e-mail şi nu ştiu să susţină o conversaţie pe altă tematică decât sex şi shopping."

(Kaos Moon, "Scrisori către Rita")

A vrea e (la) imperfect

2011-06-19T19:28:00.002+03:00

Acest "voiam să îţi spun că îmi pare rău şi că te vreau înapoi" ar trebui repetat încă din copilărie, de pe vremea când mama te învaţă să nu rupi păpuşile fetelor şi să nu furi cireşe din copaci.

Acest "voiam să îţi spun că îmi pare rău şi că te vreau înapoi" ar trebui rostit înainte să faceţi cunoştinţă, atunci când mâinile voastre se întâlnesc pentru prima dată. "Bună, era scris ca noi doi să avem această primă atingere. Noi ne vom iubi stângaci şi voiam să îţi spun de pe acum că îmi pare rău. Te vreau înapoi."

Acest "voiam să îţi spun că îmi pare rău şi că te vreau înapoi" ar trebui şoptit înainte de o lăsa să te privească în ochi. Înainte de a-i da primul telefon. Sau ultimul. Înainte de a o lăsa să vină. Sau să plece pentru ultima oară.

Pentru că odată ce pleacă, profesore, va întâlni un alt "voiam să îţi spun că îmi pare rău şi că te vreau înapoi". Şi cine n-ar mustăci la vederea unei fete care nu ştie să citească o hartă?

Mergem mai departe

2011-06-13T19:12:00.000+03:00

"Pe bune, hai sa ne imaginam, hai sa avem febra si sa fabulam. Ca alta treaba n-avem, blogerim ce pula mea. Suntem cool, suntem insingurati, ne luam iubiti si ii abandonam printr-o simpla postare, ne spalam rufele nu cu Ariel, ci cu limba romana, ne bagam pula-n el de Guvern dintr-un click, platim polite, ne rupem in figuri de destepti pe wordpress, ne pozam copiii si-i fleostim pe net sa vada si altii ce ne-a iesit din coaie... Mergem mai departe."

(Kaos Moon- "Scrisori catre Rita")

Pentru ca, asa cum ti-am zis, usa asta se inchide definitiv in 3...2...1...

Totul se rezolva cu inghetata, profesore. Cum altfel ai putea gandi la rece?

Si barbatii simt cateodata

2011-06-12T19:49:00.001+03:00

"Eu cand te iubeam faceam asa.

Iti aduceam pamantul in care fusesera inainte flori. Ti-l presaram pe sani. Ce cadea jos calcam in picioare, iar ce cadea pe sani dadea rod. Iar sanii iti infloreau, se faceau multicolori si luminau.Intre ei- acolo ma piteam. Acolo plangeam eu dupa tine. Pentru ca erai si plecai.

De asta iubesti o femeie, gagiule, pentru ca intr-o zi o sa plece.Uite-asa, o sa plece si o sa te dispretuiasca pentru ca nu ai fost suficient de barbat ca sa o pastrezi."

(Kaos Moon, "Scrisori catre Rita")

Textele de genul asta mereu ma impresioneaza pentru ca stiu ca pe undeva sta ascuns cel caruia ii este dor de mine. Si care simte, la randul lui, dorul meu. Singura problema, profesore, este ca noi nu ne-am cunoscut. Inca.

Dansează-mi!

2011-05-19T14:31:00.000+03:00

Viaţa este un lung şir de orgolii îmbrăcate cu haine de sezon.

Îţi doreşti să te iubesc altfel? Dă-mi o mască!
Ai nevoie de o schimbare? Cum ar fi să îţi preţuieşti prietenii?
Te sufocă lipsa de sens? Când te vei respecta aşa cum ar trebui?

Şi acest lung şir de întrebări care dansează în ritmuri de ecou către interiorul tău te duce la acel mare carnaval căruia îi spune societate. Depinde de cât de mult reuşeşti să te strecori printre batiste plânse şi tocuri ascuţite ca să prinzi pe cine merită din urmă sau, dimpotrivă, de câtă răbdare ai după acei nătângi care nu prind dansul din prima.

Mai trist este când te uiţi atent şi observi că şi reflecţia, şi umbra ţi-au dispărut. Amândouă în sensuri diferite.

În astfel de momente te simţi pierdut, oricât de bun dansator ai fi.

Fie.

2011-05-16T15:05:00.002+03:00

Eşti aici, viu şi nevătămat.
Am avut un mic război cu mine şi te-am şters de pe listă. Bunul meu prieten care face oameni fericiţi!

Aşadar, oameni buni, blogul e up and running. So everybody chill the f* out, pretty please. ;;)

Tee-hee? :D

Ce înseamnă când visezi că ești împușcat în cap?

2011-05-10T10:00:00.000+03:00

Azi-noapte mi-am dat seama cât de puțin te-am luat în serios.

Vedeam exorcizări și eram urmărită de un tricou galben fioros. M-a împușcat de două ori în cap.

E ciudat cum în vise te poți detașa de orice moment, în timp ce-l simți la aceeași intensitate. Eram ca pisica lui Schrodinger si-mi ziceam "acum o să știu cum e să mori".

Și am știut.

E o mare neputință pe care o conștientizezi din disperarea de a nu mai fi tu însuți.

Dar am supraviețuit. De data asta eram doar o proiecție a trăirilor mele interioare de până atunci: nu mă puteam exprima, nu puteam vedea.

Și ai venit tu. Să mă salvezi de tricoul galben fioros. Urcam printre scări și etaje ascunse și mi-era doar frică. Alergam pe pante ca pe pârtii de schi și mă certai că nu țin pasul.

La un moment dat am renunțat și m-am uitat la pantofii mei albi. Erau murdari. Și nu-i puteam șterge.

where do I belong?

2011-05-09T10:04:00.001+03:00

Singurele momente când te montezi să faci o schimbare în viaţa ta sunt dictate de marea neşansă de a ieşi din zona ta de confort. Nu credeam vreodată să simt nevoia să caut să mă redescopăr şi trăiam mereu cu impresia că le-am pus pe toate la punct şi că restul e istorie. Ironia e că, de fapt, urmam un pattern care îmi părea moral-bun şi mă bazam pe ce învăţasem inconştient că trebuie să fac.

Dar când ajungi pe marginea foii şi trebuie să alegi în ce capitol te arunci mai departe, te simţi legat din toate punctele. Iar când nimeni nu mai e lângă tine care să-ţi dea aprobator din cap: "da, sunt alături de tine şi te iubesc", parcă nu mai ai acelaşi curaj să faci ce îţi doreai odată.

Nu ştiu când este corect şi bine să spui că ai ajuns într-o cumpănă a vieţii tale şi nici nu ştiu cum să definesc asta. Pot doar să cred că mă simt învăluită de prea multă noutate şi pierdută într-o lipsă continuă de sens şi direcţie pentru ce vreau să fac în următoarele 5 minute, peste câteva zile sau chiar pentru restul vieţii mele.

Stau şi mă întreb: dacă aş pleca într-o dimineaţă, fără să-mi iau adio, câţi oameni ar fi dezamăgiţi de mine?

Stigmatul

2011-04-10T13:34:00.003+03:00

Dacă aş avea o baghetă magică,
Ţi-aş scoate ochii cu ea şi ţi i-aş transforma în carton,
Unul care să te înece zi de zi
când te uiţi la ceilalţi
De parcă ai vorbi în oglindă.
Să-ţi aminteşti de fiecare dată
- când eşti pe cale să mai vomiţi o zi din viaţa ta
pe cei care au avut nenorocul să te întâlnească- ,
Cât de puţin ai apreciat darul vorbirii
şi al sincerităţii
Şi să înţelegi ce înseamnă să fii
cu adevărat orb.

Dacă aş avea o baghetă magică,
Ţi-aş înţepa inima cu un mic spin încins
Unul care să te ardă zi de zi
când vorbeşti cu ceilalţi
cu găurile tale mizere şi care plâng a paraziţi,
Să-ţi aminteşti de fiecare dată
- când eşti pe cale să mai vomiţi o zi din viaţa ta
pe cei care au avut nenorocul să te iubească- ,
Că te vinzi în bucăţele putrezite
şi pestilenţiale
Şi să înţelegi ce înseamnă să fii
cu adevărat invizibil.

Şi dacă aş avea o baghetă magică,
Ţi-aş înfige un ciob în limbă
Unul care să te suprime zi de zi
când ţii discursuri
iluziilor tale bombastice,
Să-ţi aminteşti de fiecare dată
- când eşti pe cale să mai vomiţi o zi din viaţa ta
pe cei care au avut nenorocul să te asculte-,
Că te prostituezi pentru o umbră
schizofrenică
Şi să simţi ce înseamnă să mori
vinovat
în frig
şi singur.

Un alt fel de "la revedere"

2011-04-01T17:36:00.002+03:00

Caz tipic de egoism feminin.

In momente de genul asta, te gandesti cam cat de mare ai vrea sa fie impactul dat de mesajul tau de final. In ultima zi alaturi de colegii tai ai vrea sa spui ceva inteligent, de tipul „timpul se dilata si spatiul se contracta pentru ca (insert text here)” sau, mai degraba, sa fii amuzant, spontan si sa le faci tuturor ziua mai frumoasa.

Totusi, data fiind cartea mea de vizita („copy rasfatat si egoist cu licenta”), voi incerca sa punctez cele mai importante lucruri cu care voi pleca de langa voi.

5 lucruri pe care le-am invatat:

1. Universul nu are buric

Nimeni nu te va lua in brate sa-ti arate care sunt tainele jobului tau. E in puterea ta sa intelegi spiritul online si sa-l fructifici la potential maxim. Iar atunci cand ai si destule cojones sa folosesti energia pozitiva de aici, stii ca te-ai ales cu cel putin o parere de rau ca numaratoarea inversa a inceput.

2. Sarcasmul si autoeducarea rezulta in binomul succesului

Nu esti atat de bun pe cat crezi. In fiecare zi ai lucruri noi de invatat si trebuie sa fii dement sa traiesti cu impresia ca le stii pe toate. Cele mai multe secrete le-am invatat de la persoanele uber-cinice din jurul meu. Zambetele si bataile prietenesti pe umar sunt doar un bonus pentru refresh.

3. Antipaticii sunt cei mai simpatici

Nu judeca un om din primele zile de lucru. Ai toate sansele sa o dai in bara doar pentru ca te simti si te vrei selectiv. A fi „out of the box” inseamna a sti mai intai cum arata blestemata aia de cutie.

4. Orice merita o sansa

Sa fii fudul inseamna sa-ti permiti luxul solitudinii. E OK sa fii fascinat de iluzia advertising-ului de festival, atat timp cat nu respingi ideea de la care trebuie sa pleci. E ca si cum ai incerca sa inoti in cada. Stiu, cu totii am incercat asta odata, dar nimeni nu te anunta cand e cazul sa devii adult.

5. Nu te nasti, devii un star

Cea mai frumoasa zi din viata ta se intampla atunci cand realizezi ca libertatea interioara e data de constrangerile exterioare. Simplitatea si creativitatea nu au o reteta, asa ca de ce sa te obosesti sa pui o eticheta? De ce as spune ca asta e ultima mea zi alaturi de voi si nu v-as sugera sa fiti fericiti pentru noul vostru inceput?

Pe de alta parte, nu prea am cum sa-mi ascund nostalgia atunci cand trebuie sa spun:

„Mi-a placut de voi. Sunteti tari. O sa-mi fie dor. Nu, nu doar dor. Mai mult decat dor, mai absolut decat vodka. Pentru voi o sa fac oricand loc la masa. Sa nu va asteptati la mesaje in lant de Sarbatori si nici sa va tin minte zilele de nastere. O sa va laud, in schimb, ca prima mea familie pe bune si unii dintre cei mai tari oameni pe care i-am cunoscut. O sa va prezint ca „Frate, ei sunt. Starurile!" "

Va multumesc ca m-ati primit printre voi. V-ati castigat un partener de viitor si o adevarata prietena.

V-am pupat!

am chinuit talentu'

2011-03-09T16:11:00.001+02:00

Fullscreen and with headphones, please:

Sa ne jucam! on Prezi

acolo

2011-02-23T20:38:00.000+02:00

Uneori, când mă învineţeşte delirul şi am impresia că mi-e dor,
mă aşez
mai aproape de mirosul tău şi respir tare, tare,

până când simt că m-am oprit din căzut şi mă îndrept
spre leşin.
Mă culc aproape de un buton
aproape apăsat
şi mă minte că nu eşti prea departe.
În caz de urgenţă, îmi spune, eşti acolo
doar aşa, să ştiu că eşti acolo
mereu. Acolo,
mereu la un impuls diferenţă,
la un deget distanţă,
care, dacă se mişcă în poziţia potrivită,
mă duce

mai aproape de mirosul tău şi respir tare, tare,
până când m-am oprit din căzut şi mă îndrept
către o nouă zi

fără tine.

Te văd, te văd!

2011-02-18T16:33:00.002+02:00

Fiecare își găsește propria motivare în cele mai stupide colțuri ale camerei. La mine afirmația asta funcționează la propriu - de câte ori deschid șifonierul îmi spun tare că TREBUIE să-mi fac ordine în viață.

Dar apoi îmi aduc aminte că, în dezordinea mea mă simt mai mult decât stăpână pe situație și caut să aranjez cu totul alte lucruri. Cum ar fi: pixurile de pe birou, paginile etern necitite din cărțile răs și răs-începute sau chiar tu.

Da, da, tu! Știu că ești acolo, știu că ai ajuns pe blogul ăsta, știu și din ce oraș ești. :)
Mi-ar plăcea să știu de ce ești aici, de ce ai vrea să te întorci, de ce te-ai întors, de ce nu te-ai mai întoarce. Vreau să știu ce pasiuni ai, la ce te gândești și dacă ne cunoaștem. Vreau să știu dacă ți-am greșit cu ceva sau dacă am reușit vreodată să-ți fac ziua mai frumoasă. Cu ce îți pot fi de folos?

Ajută-mă să te cunosc. Lasă-mă să te cunosc. Vreau să te cunosc.

Fă-ți curaj!

liniște

2011-02-09T15:05:00.004+02:00

Am puseuri de entuziasm măsurate de un metronom plictisit. Își poartă acul cu o demniate de sergent obosit de lupta cu gravitatea care-l trage către disciplină și lipsă de culoare. Mă tot gândesc la tine și-mi amintesc de momentele când îmi ziceam că vei veni și-l vei păcăli să-și schimbe perspectiva la treizecidoimi. Și-atunci realizez că încă nu îți știu numele.

în concluzie,

2011-01-27T21:54:00.001+02:00

unii oameni sunt precum gândacii. La început ţi-e frică de ei, ca ulterior să avansezi către o stare acută de lehamite şi să cauţi plictisit papucul pentru a-i stâlci până şi prietenii.

R.

2011-01-24T14:12:00.007+02:00

Nu pot să nu mă întreb cum uneori alegem să ne supunem celor mai absurde încercări şi doleanţe din partea oamenilor. Ţi se cere să fii înţelegător chiar şi atunci când ţi-e peste putinţă să îţi imaginezi cum te poţi autoflagela doar ca să ai parte de puţin bine.

E ca şi cum ţi-ai da jucăriile primite de la bunica preferată în schimbul unui pachet de gumă furat din metrou. Ca şi cum ai fugi din braţele mamei la tipul cu motor şi geacă de piele, doar pentru că ţi-a promis că nu merge cu mai mult de 90km/h. Ca şi cum, în momentul în care se dezechilibrează şi intră în primul tir din contrasens, tu ai timp câteva secunde să te gândeşti: „Acum ce fac? Cine mă aude? Mă aude cineva? Mă rog lui Dumnezeu? Oare mă bagă în seamă? Oare cum îmi stă părul? Oare o să mă doară? Te rog, Doamne, să nu mă doară, nu vreau să mă doară. Mi-e frică. Îmi pare rău, mamă, îmi pare rău mie şi îmi pare rău pentru toată şarada care va urma. Vreau doar să se termine odată. Oare mai am timp?”.

Iar apoi îţi simţi inima în gât şi bătăi vibrând surd în tâmple, nu mai poţi respira şi-ţi vomiţi gândurile sufocate în toate blestemele pe care ţi le poţi imagina. Iar în final te botezi la nesfârşit în zăpadă, sub duşuri reci, în braţele primului venit sau în propriile-ţi reproşuri plânse în virtutea angoasei existenţiale în care te-ai aruncat cu toată încrederea din lume.

Aşa era şi el, ca un tip cu motor şi geacă de piele, o iluzie fără centură de siguranţă şi imaginea a tot ce e mai josnic pentru un bărbat: comod, mitoman, dureros de slab, fără principii şi fără un vis, lacom după iluzii şi mereu în derivă. Dar, cum imperfecţiunea şi estetica urâtului m-au excitat întotdeauna, am preferat să mă pozez în imaginea a doi câini răniţi, şi nu în cea cu două javre pierdute la peste 90km/h în drumul altora.

Cu forţele unui drogat entuziast, mă pierdeam în spirale de estrogen, construite cu grijă într-un colţ întunecat al Bucureştiului de care ştiam numai noi. Mă hrăneam cu senzaţia timpului omorât cu sălbăticie în pauzele pe care le fumam unul din celălalt şi credeam că sunt fericită. Credeam cu tărie că el îmi va arăta, dacă am răbdare, o linie de final care-mi va spune cald că am ajuns acasă.

Totuşi, cu toate că am ştiut dintotdeauna că singurul loc către care mă îndrept vertiginos este tărâmul dezamăgirii crunte şi al trădării de primă clasă, am închis de bună-voie ochii şi am ales să mă joc de-a micul dumnezeu al sinapselor sentimentale: transformam toată suferinţa în spasme dramatice şi mă credeam norocoasă că sunt capabilă să trăiesc la o asemenea intensitate.

Pentru că timpul era sub comanda noastră, el putea să regreseze de la statutul nobil de fluture la cel jenant de cocon tremurând sub inundaţii, apoi la viermele care-ţi intră în secret pe sub piele, până în momentul în care dispărea complet. S-a dezintegrat sub propria-i voinţă de la cel pe care îl iubeam cu obstinaţie la milioane de crampe de repulsie pe care le simt acum când îi pronunţ numele.

Am dat amândoi timpul înapoi, fiecare pentru a se regăsi. Acum au rămas doar resturi dintr-o fostă eu care nu mai crede în oameni, pe când el trage fără speranţă de vechile lui zdrenţe, credinţe jerpelite şi tradiţii murdare.

Fiecare şi-a băut otrava, încurajat de celălalt, ne-am scos ochii doar că să avem pe cine să putem îndruma şi ne-am târât reciproc pentru a avea de unde ne ridica. Desenam în noroi o legătură bolnavă, cu miros pestilenţial de minciuni, promisiuni, amăgiri chinuite şi putrezite de la lipsa de aer. Mă sufocam într-o relaţie care a mers la o viteză mult prea mare către primul obstacol: cel al slăbiciunilor lui.

Iar, în timp ce mă rugam să nu mă doară şi urechile-mi ţiuiau a compasiune şi a regret, m-am lovit tragic de realitate şi am descoperit ceea ce pierdusem odată: pe mine însămi.

Unii oameni au capacitatea de a-ţi îngurcita sinele, visele, prietenii şi chiar identitatea. Alţii te sedează cu viciile lor şi te ţin legat de propria ta slăbiciune. R. m-a învăţat cum să fiu persoana pe care am urât-o întotdeauna şi de care voi şti să fug de-acum înainte. R. este numele eşecului meu, cel alături de care am decăzut într-o continuă depersonalizare şi lipsă de sens.

Acum m-am ales cu o rană deschisă şi stigmatul unei amintiri neclare pe care, cu puţin noroc, am s-o îngrop printre rădăcinile unei speranţe care s-a transformat în gunoi, luat şi aruncat în ignoranţă. Uneori el mă strigă precum un animal rănit, în timp ce-i văd urmele pe ecranul telefonului. Atunci înţeleg că şi el tremură sub forţa sevrajului, dar mă supun dezintoxicării. În astfel de momente ştiu că mai e puţin până să mă vindec.

Inside the box

2011-01-16T19:42:00.000+02:00

În general, orice nelinişte are o rezolvare, atât timp cât te hotărăşti să arunci într-o cutie tot ce te leagă de ea. Odată ce ai curajul s-o închizi şi vezi deja un deget de praf complice, ştii că poţi zâmbi mulţumit. Ai revenit la normal.

Doar-doar

2011-01-10T16:55:00.000+02:00

Cu tine e
Ca atunci când bei şi ţi-e din ce în ce mai sete.
Te hohoteşti c-ai mai putea respira
Şi alergi scroll cu scroll doar-doar s-ar întâmpla
între spaţii
şi pauze
să învii.
Citeşti fără oprire, să nu simţi când ai ajuns
La finalul scenei.
Iar când ajungi,
te-mpiedici.
Doar-doar n-or vedea intenţia
Că te bâlbâi în aceeaşi greşeală de mai bine de
doar-doar ani.

Yes I Can

2011-01-09T23:31:00.000+02:00

Şi eu pot avea o relaţie de durată! Sunt fidelă numărului meu de telefon de mai bine de 8 ani de zile!

Mi-aş trăi toată viaţa până diseară

2011-01-07T15:27:00.000+02:00

Ideea de weekend nu este decat un substitut pentru lipsa de sens din restul săptămânii. La fel cum ţigara de după sau perioada de recuperare au rost doar după ce s-au terminat.
Pe acelaşi principiu, sindromul inimii făcute bucăţi pentru ele se justifică pentru momentele în care ei cresc şi fredonează chestii de genul ăsta:

"Aş vrea să pot să cred ce-am crezut odată / Aş vrea să te revăd măcar o dată şi / Aş mai vrea sa fiu din nou copil, / Să fie totul mai puţin dificil."

Under my skin

2011-01-05T15:21:00.004+02:00

Vorbeam azi cu o prietenă şi râdeam în ideea că, la finalul vieţii, ne vom lăuda cu tot ceea ce am realizat: ne-am făcut multe planuri.

Nu ştiu de voi, dar discursurile motivaţionale de tipul "e timpul să iei atitudine, fă ceva pentru tine, a venit momentul să pui piciorul în prag şi să-ţi pui viaţa în ordine" pentru mine au efect fix 5 minute. Şi asta doar în cazul în care e ciocolată implicată în discuţie, că altfel mă plictisesc chiar mai repede.

Poate e din cauza semnului astral sub care mă laud că sunt protejată (ca un pretext de genul "zodia e de vină!") sau dezinteresării mele specifice. Nu cred că e acelaşi lucru cu delăsarea, doar că nu pot să mă abţin să nu mă amuz la gândul că viaţa noastră e piperată de planuri.

Ca de exemplu, planul pe care mulţi îl avem în minte, acela de a ne tatua. Când ajungi într-o anume perioadă a crizei existenţiale stai şi te gândeşti cât de interesant ai fi pentru tine însuţi cu un mare stigmat de care să ştii numai tu sau să-ţi amintească alţii.

Mi-am propus să mă tatuez încă de acum 3 ani. Am şi ideea, ştiu şi ce reprezintă pentru mine, aveam şi dimensiunile, îmi printasem chiar şi câteva modele. Tot ce-mi mai trebuia era un motiv. DE CE să mă tatuez.

Pentru că am intrat la facultate. Pentru că am intrat într-o nouă perioadă a vieţii. Pentru că m-am îndrăgostit, deci oficial pot fi şi eu simpatică. Pentru că am terminat studiile. Pentru că am luat luat 10 la licenţă. Pentru că m-am angajat pe ce post mi-am dorit. Pentru că.

Şi stau şi mâ întreb până unde voi duce lista asta şi dacă, într-adevăr, mă voi tatua vreodată. Nu pentru că mi-ar fi frică, ci pentru că nu sunt convinsă că de asta am nevoie.

E ca şi cum ai avea o relaţie în mână care nu merge de prea multă vreme şi pe care o tot tragi de margini din diverse motive. Pentru că îl iubeşti. Pentru că îţi e comod. Pentru că ai pe cine suna noaptea când ai vise urâte.Pentru că ţi-ar fi dor. Pentru că e singurul căruia îi pasă. Pentru că e un substitut pentru singurătate. Pentru că.

Imediat ce toată lista asta se termină, odată cu relaţia, te întrebi de ce ai fost atât de convinsă că de asta ai nevoie. Iar dacă ai nevoie de atâtea motive pentru o relaţie, stau şi mă întreb: cum pot unii oameni să se tatueze atât de uşor?

hide and seek me

2011-01-05T09:38:00.000+02:00

There is no right answer

2011-01-04T08:16:00.000+02:00

Ce bine ar fi ca viaţa să fie ca un video interactiv! De câte ori alegi varianta greşită, player-ul să te direcţioneze către răspunsul corect şi să fii, în final, marele câştigător. Totuşi, e ciudat cum toată lumea încearcă toate variantele de răspuns: be cool vs. tell the truth, call vs. poke şi multe altele.

Oricum ar fi, nu există indicatoare către acel "happy ending" şi nici nu ţi se relevă un mini-manual de "tips and tricks" sau un ghid de tipul "how not to f* up your life". Nici a ruletă rusească sau o amărâtă de loterie nu seamănă. E doar felul providenţei de a spune: "A început un nou an. Ce-ai de gând să faci în privinţa asta?".

Meditaţie decembristă

2010-12-09T20:55:00.000+02:00

Ar trebui ca cineva să creeze un grup pe Facebook dedicat unui party de Revelion pentru oamenii fără parteneri. Ceva în stilul "single ladies looking for fun on New Year's Eve" fără implicaţii neortodoxe.

Cred c-ar avea ceva succes, ţinând cont de reacţiile iscate de curcubeul de azi.

Alas, the day has come!

2010-12-02T10:31:00.001+02:00

el: they called you a bitch?
eu: they still do
el: they must know you very well

Ciclul (cuplului) de viaţă

2010-11-27T19:54:00.006+02:00

Cred că maturitatea e doar o mască pentru o convenţie. Aşa cum trebuie să respecţi determinismul social ca să fii normal şi să faci parte dintr-un grup, la fel trebuie să te mulezi într-o tiparniţă a vârstei, ca să încapi în responsabilităţile pe care vor alţii să te vadă că ţi le asumi. Şi dacă nu încapi, oricum îţi tai azi câte-un principiu, mâine alte două idealuri, poimâine un plan măreţ pe care alţii îl cred stupid. Toate astea ca să nu rămâi singur.

Şi, odată ce te-ai trezit mutilat şi depersonalizat, îţi probezi noile haine. Fie că e vorba de un job sau de mai puţine răsărituri văzute din faţa staţiei de metrou, la un moment dat cu toţii suntem supuşi aceluiaşi test: o relaţie serioasă.

Sintagma "relaţie serioasă" ţine loc de o întreagă listă pe care fiecare bifează ce are el chef. Nu ar fi asta problema, atât timp cât nu s-ar plictisi fiecare de listuţa lui şi n-ar da iama cu stilourile pe ceea ce ziceai odată că se numeşte intimitate.

Te întrebi la un moment dat de când a venit totul atât de matematic şi cine sunt toţi indivizii ăştia deveniţi genii în algoritmi peste noapte. Poftim, profesore, alţii chiar se cred mai deştepţi decât tine! Eu nu-mi permit luxul de a mă mai considera măcar infim răsărită. Eu sunt un simplu observator.

Ca nenii ăia pe care îi vezi la petreceri plictisiţi şi cu ochii sticloşi. Da, da, cei care nu posedă capacităţile extraordinare de a se alătura discuţiilor mondene şi cu iz de importanţă capitală. Pentru că, revenind, o "relaţie serioasă" a ajuns, mai ales în apropierea sărbătorilor, o chestiune de asemenea anvergură. Evident, odată ce-ţi trece prin cap că orice "relaţie serioasă" la vârste fragede e o dovadă de autosuficienţă, esti stigmatizat, compătimit şi chiar privit ca o ciudăţenie socială.

Totuşi, nu ştiu cum se face că n-am întâlnit niciun cuplu fericit. Cu fiecare lună petrecută alături de el, îmi văd prietenele ofilindu-se şi din ce în ce mai transparente. Acea transparenţă bolnăvicioasă care te pune într-o mare dilemă a vinovăţiei: mă simt prost pentru că nu am şi eu o "relaţie stabilă" sau poate pentru că îmi pare rău că ăsta e parcursul dialectic al oricărui cuplu? Single and happy- Relaţie stabilă and Happy- Relaţie stabilă and Miserable- Single and Miserable- Single and happy. M? Ăsta o fi algoritmul definitiv? Ca la economie, când imediat după maturitate, oricine intră în declin?

Oricum n-am fost niciodată bună la economie. Prefer lumina soarelui şi puţină culoare în obraji. Cu sau fără păreri de rău şi iz de maturitate. Ai putea să-ncerci şi tu din când în când asta.

În visul meu

2010-11-01T08:12:00.004+02:00

...erai de turtă dulce şi, cu fiecare lucru greşit pe care-l spuneai, puteam să rup firimitură cu firimitură din cuvintele tale. Calorie după calorie, mă uitam într-o oglindă şi-mi analizam genele tremurânde.

Iar tu, în tot timpul ăsta, îmi povesteai despre supraaprecierea încrederii şi-ţi mişcai mâna pufoasă către armata de metrese. Violenţa scenei nu m-a afectat atât cât a făcut-o imaginea capului tău de turtă dulce pe podea.

A fost pentru prima oară când m-am uitat la tine. Încercam să-ţi aşez capul la loc, deşi muşcasem de mult părţi din el. Aveai o voce atât de enervantă, dar trebuia să termin ce am început. Aveam oglinda lângă mine, singurul martor în faţa căruia mă mai justific. Dar, odată ce ai rămas fără ochi, m-am plictisit şi am ştiut că am terminat cu tine. O tavă de fursecuri m-aştepta în colţul camerei.

Being an asshole is not OK

2010-10-29T19:43:00.002+03:00

Uneori am impresia că sarcasmul nu stă nici pe departe în spatele porții inteligenței sclipitoare (ca o umbrelă frumos branduită EGO CÂT CHINA), ci, dimpotrivă, ascunde o mare, mare tristețe. Așa, pe sub covor, ca și cum n-ai vrea să afle maică-ta că nu mai ești fată mare și-ți dosești mizeriile lipite sub bancă.

Sincer, gagiule, nu cred c-ar strica să încerci să fii mai puțin răutăcios fără motiv. Cu toate că pe acel munte al brandului de mai devreme lucrurile te pun într-o oglindă pozitivă perpetuă, de aici, de lângă muritorii de rând, ideea că ești un fudul ipocrit nu vine la pachet ca "personalitate" mai puternică, ci ca o gargară penibilă.

Nivelul de cultură nu se măsoară în misoginism și nici experiența de viață în paturile pline de estrogen pe care le-ai lăsat în urmă. Iar cât despre eticheta frumos promovată de tine, verifică-ți spatele- s-ar putea să-ți fi lipit singur pe sacou judecățile tale despre alții.

E una din zilele alea

2010-10-27T22:13:00.000+03:00

Când patul pare mai moale ca niciodată, geamurile mai prietenoase, oamenii mai departe, iar tu din ce în ce mai liniștit.

Note to self: Totul se rezolvă într-un fel sau altul.

Enjoy. :)

Noua invazie

2010-10-02T11:43:00.000+03:00

Ciorditorinci ( lat. ciorditorius san obrazus) - specie intalnita in mediile urbane, recunoscuta dupa urmele pe care NU le lasa. Un adevarat factor daunator pentru societate, ciorditorincul isi insuseste mancarea, tigarile, telefoanele mobile si alte bunuri ale celorlati, fara ca acestia sa observe.

Prezenta unui ciorditorinc este adeseori disputata de ganditorii si observatorii contemporani datorita capacitatii sale incredibile de a se camufla printre ceilalti. Speciei ii sunt propice conditiile naturale din tarile est-europene. Semnalmente: marimea lacunelor in educatie, grosimea obrazului si nivelul scazut de integrare in grupurile secundare.

Apel către obraz

2010-10-01T20:30:00.000+03:00

Este cel puţin ciudat ce capacitate incredibilă au femeile în a disimula anumite stări doar pentru puţină atenţie din partea unui mascul care pare cel puţin atrăgător. Nu foarte departe de ideea de "fruct interzis", sentimentele de genul ăsta se încadrează într-un tipar pe care toate iubitoarele de afecţiune şi romantice incurabile îl poartă în funcţie de sezon.

Astfel, avem:

începutul primăverii, când e un must-have să blamezi astenia şi să te lamentezi că te-ai săturat de atâtea mâini împreunate care se plimbă prin parc
mijlocul verii, după ce te-au obosit atâtea cluburi şi ieşiri cu prietenii, moment în care ai timp să te plictiseşti şi să îţi aminteşti că nu te-a sunat nimeni în acea zi ca să-ţi ureze "bună dimineaţa"
începutul toamnei, când ai avea nevoie de o umbrelă şi de un braţ de care te sprijini când ieşi de la serviciu
şi, evident, tot sezonul iernii, atunci când obloanele se trag, oamenii îşi savurează compania şi ciocolăţile calde şi ţie-ţi rămâne să iei cadouri cât mai frumoase familiei, singura modalitate prin care-ţi poţi împărtăşi afecţiunea.

Evident, toate astea pot culmina cu momentul când fata îşi ia pisică. Arată-ne o cat lover care-i pupă fiecare fir de mustaţă al motanului şi noi îţi vom descrie o fată care are nevoie de mai mult decât un umăr.

Până acum pare o teză total antifeministă. Dar nu, postul nu este scris în ideea că am avea nevoie de un bărbat pe lângă noi ca să ne autojustificam statusul de integrate în societate. În niciun caz.

Doar că, serios, băieţi, n-ar strica să vă mai abţineţi din a vă etala relaţiile "moderne" când aveţi măcar un flirt manifest cu vreo fetişcană. Şi n-ar strica nici să o sărutaţi amical pe obraz când vă întâlniţi cu prietenii voştri, pentru că, oricum, din moment ce vă însoţeşte, a ieşit din sfera amicalului.

Şi-n plus, chiar nu credem că este nevoie să vă daţi seama că duritatea şi nonşalanta feminină specifică unora e doar o mască ce ascunde o mare, mare sensibilitate. E ok să fiţi distanţi, atât timp cât mai aruncaţi uneori un "eşti frumoasă astăzi" sau "mă bucur să te revăd".

PS: şi fiţi sinceri cu voi înşivă, pentru că fetele chiar fac diferenţa între replicile de complezenţă şi micile scăpări adorabile.

Oamenii din viaţa unui provincialo-bucureştean

2010-10-01T17:25:00.005+03:00

1. Cei pe care îi vezi zilnic la muncă. De aici avem diverse ramuri, de la buni prieteni până la specia "antipatici". Este o chestiune de primă impresie, de cele mai multe ori.

2. Cei puţini care te aşteaptă să ieşi de la serviciu sau te sună aproape zilnic să vadă cum te simţi. Pe aceştia îi punem în categoria inimioarelor cu steluţe colorate. :)

3. Foştii prieteni de prin liceu sau facultate pe care îi revezi odată la foarte mult timp şi 70% din subiecte se duc înspre sfera de "mai ţii minte când?....".

4. Amici dragi ţie pentru care niciodată nu ţi aliniază planetele, drept urmare nu vă întâlniţi decât:

pe trecerea de pietoni
în baruri cunoscute, la mese diferite
în metrou sau RATB (cu declinările: pe trotuar, în drum spre metrou sau pe scările rulante etc.)
la evenimente fiţoase sau plicticoase

5. Prietenii din copilărie a căror urmă le-o vezi din ce în ce mai des sau mai rar, în funcţie de drumurile pe care vi le-aţi ales.

6. Fraţii sau surorile (extindem cu greu către rude de gradul 2) care ajung să-ţi poarte mai mult de grijă decât o faceau odată cei de mai jos:

7. Părinţii de care ţi-e din ce în ce mai dor şi pe care îi vezi tot mai rar. (apropos: Happy, happy birthday to my Dad! :) * )

*a fost destul de subtil postul, nu-i aşa?

Cinste lui Montignac

2010-09-27T12:58:00.007+03:00

A fost o luptă grea, cu mâinile şi picioarele în agonie susţinută.

Primul s-a lăsat mai greu. Cu palmele pulsându-mi a durere am încercat să-l opresc să îmi stea în cale. Tăcerea s-a aşezat între noi încă de la început de drum. Credeam că îmi va fi mai greu şi nu am avut încredere în potrivirea noastră, până când lucrurile s-au aşezat de la sine şi am putut zâmbi strâmb şi chinuit la vederea unei amintiri demult uitate.

Cu al doilea a fost chiar mai dificil. M-am luptat cu un orgoliu cât muntele minute în şir şi l-am rugat să nu mă dezamăgească. Cu ochi umezi am desfăcut picior după picior, mi-am făcut curaj şi l-am implorat să mă ia, crezând că doar aşa voi ajunge să îi cunosc tainele.

Am fost nevoită chiar să-mi ţin suflarea mai mult decât ştiam că pot fi capabilă. Şi, într-un final, amândoi au tăcut. Cu un gol în stomac am privit în jos şi am văzut că da, amândoi erau acolo, prada strâmtorii şi a ambiţiei mele de a-i subjuga.

Am învins!, îmi spuneam, am învins şi e prea frumos să fie adevărat! Mult timp am contemplat la puterea care mi-a stat în mâini şi pe care n-am avut curajul s-o descopăr.

Dar da, acum a venit momentul. Acum am atins apogeul drumului încrederii de sine. Alături de cele două perechi de jeansi cu 2 numere mai mici decât am purtat vreodată, voi vedea altfel lumea. :))

Killing of the mind

2010-09-25T20:23:00.006+03:00

Poate unul dintre cele mai demoralizatoare sentimente pe care le poate trăi cineva, umilinţa are nevoie de un hibrid de definiţii prin care să zici: "Mmm, cred că asta mi se potriveşte.". Iar partea cu nivelul de vinovăţie care ţi se atribuie ca şi cum ai picta merele reginei din Ţara Minunilor cred că diferă în funcţie de sezon.

Dar balanţa providenţei înclină mereu spre a menţine prietenii şi sănătatea mintală a celor cărora nu le place adevărul. În situaţii de genul ăsta preferi chiar s-o ridici în defavoarea ta şi să-ţi reaminteşti că tu oricum eşti o persoană continuu îmbolnăvită. Nasol e când nu te mai învineţesc doar cuvintele, ci chiar şi cucuiul chinezesc de "ştiai doar că aşa o să se-ntâmple".

Şi când durerea asta pulsează, ştii că a venit timpul să-ţi răscoleşti camera după acel carneţel şi stilou magic prin care să tragi o linie tremurândă, semn că s-a mai dus un prieten, un om şi că azi a mai murit o parte din tine.

Online panopticon part II

2010-08-30T12:01:00.003+03:00

1. De fiecare dată merge pretextul "suntem de la site, trebuie să vă facem poze" aplicat pe băieţii din cluburi. Ai şi numărul de telefon şi întâlnirea de a doua zi garantate.

2. Pentru orice potenţial partener există un tip de momeală. E doar o chestiune de timp s-o descoperi.

3. Gradul de interes pentru el va scădea întotdeauna proporţional cu lauda de sine pe care o afişează.

4. Orice tip drăguţ are un prieten exagerat de insistent care te va agasa.

5. Cantitatea considerabilă de alcool va da de fiecare dată alt sens sociabilităţii.

6. Tot cantitatea considerabilă de alcool îţi va popula telefonul şi lista de mess cu diverse nume.

7. Maratonul întâlnirilor este procesul prin care îţi vei dori să rămâi mereu tânăr.

we were never here

2010-08-25T14:44:00.001+03:00

"Who will love you?
Who will fight?
Who will fall far behind?"

17 ani

2010-08-21T17:50:00.003+03:00

Aş vrea să am.

Să am totul, mult. Să-mi iasă prin degete ramuri de viaţă şi surplusul de gânduri. Să pot să gândesc pentru încă 10 vieţi şi să nu-mi fie teamă de fiecare piatră de care mă împiedic. Să pot să spun "da" sau "nu", să aleg, să impart pentru toţi ceea ce mie-mi este inutil. Să ştiu că cineva are nevoie de mine, depinde de mine, respiră prin mine, iubeşte prin mine, vede prin ochii mei şi traieşte prin inima mea.

Să întind o mână, să mi se întorcă un ochi. Să arunc cu imagini, să găsesc un umăr mai gol, mai fin. Să fug să-mi fure urma, să întalnesc un om mai lent ca mine, mai departe de mine, un om ce vrea să ma cunoască. Să sparg oglinzi şi să întind cioburi în loc de ochi, să ating o nouă viaţă. Să renasc în alt om, să moara vechea eu gâfâind neajutorată.

Să fiu prea multă.

Să ucid zilele pe care le iubesc sălbatic şi le cunun cu flori şi priviri de septembrie. Să îngrop aburii voluptăţii în ceea ce a putrezit în mine, iar cu mâinile înnodate în pământ să sap după balta de întuneric scursă din venele mele.

Aş vrea să am. Să dau din mine. Să nu mai fiu.

2006

Înaintea furtunii nu e niciodată linişte

2010-08-17T14:57:00.001+03:00

- Ce faci?
- Aştept ploaia.

Dragă vecinule,

2010-08-10T23:32:00.002+03:00

Cu toţii avem momente când apreciem muzica populară. Am observat că şi tu manifeşti o pasiune pentru acest gen de muzică, lucru pe care ni l-ai împărtăşit şi nouă în repetate rânduri.

Îţi mulţumim, deci, că te-ai gândit la noi şi ne-ai permis să luăm parte la momentul tău de bucurie.

Am aprecia şi mai mult dacă audiţiile de acest gen s-ar încheia până în ora 1:00 în timpul săptămânii.

Cu respect,
o vecină

Mosquito land

2010-07-29T10:45:00.004+03:00

Unii oameni sunt ca nişte înţepături de ţânţari.Cu cât te scarpini mai tare, cu atât mai mult te deranjează pişcătura.

Şi la un moment dat tot ritualul ăsta devine un gest parazit. Un tic. Te scarpini în toiul nopţii, la serviciu şi mai ales când ştii câ poate să te-aştepte la colţ de stradă. Devine de nesuportat când îţi promite solemn că nu scapi aşa uşor de el.

Dar ştii cum e, în final toţi ţânţarii plesnesc de lăcomie. Durează foarte puţin până îi vezi cum abia mai zboară de la atâta egoism. Până atunci ţie-ţi rămâne să aştepţi momentul şi să te scarpini cât mai puţin.

Online panopticon

2010-07-28T11:50:00.002+03:00

Facts:

S-a lansat moda "Google yourself". Gradul de nemultumire e proportional cu lipsa de inspiraţie pe care au avut-o ai tăi când te-au botezat.
Există viaţă dincolo de yahoo messenger.
Iar un follow pe twitter sau un like pe Facebook înseamnă întotdeauna un interes.

Şi curcubeele se termină

2010-07-27T09:48:00.004+03:00

- Profesore, fii drăguţ şi pasează-mi meniul ăla cu stări de spirit.
- Interesant, interesant, cred că mai bine ai alege cu ochii închişi. Ştii, pui degetul pe una dintre ele şi aia e!
- Numai tâmpenii aici! Mă scuzi, sunt puţin confuză. Mă scuzaţi, doamnelor şi domnilor, sunt puţin plecată într-o gamă minoră.
- Uite, asta parcă seamănă cu o oglindă. Serios, uită-te!
- Nu, profesore, asta are ciorchini la gene şi dansează pe Lily Allen.
- Sunt acri strugurii, într-adevăr.
- Da, cred că m-am hotărât. Cred că merg pe Debussy!
- Mmm, e cam tulbure luna asta, totuşi.

Şi am zâmbit. E plăcut să zâmbeşti.

mi-aş dori o floarea soarelui la micul dejun

2010-07-26T12:46:00.002+03:00

s-o port pe post de umbrelă. Sau pelerină, încă nu m-am hotărât.
Avantajul este că are atât de multe petale încât niciodată n-ajungi la partea cu "nu mă iubeşte".

Către iubita mea cangrenă

2010-07-25T23:46:00.004+03:00

Natura umană se defineşte de multe ori în raport cu dependenţele pe care le are. Totuşi, se mai întâmplă să ajungă într-un punct în care se confruntă cu o dilemă existenţială.

Aşa că atunci când eşti pus în situaţia de a scăpa din viaţa ta definitiv de unul dintre două vicii, de obicei alegi să rămâi cu fumatul. Vorba aia, ţigările se scumpesc, dar oamenii rămân întotdeauna la fel de dăunători. True story.

Cum a murit din cauza mea

2010-07-23T10:22:00.007+03:00

Eram în vacanţă într-o ţară foarte îndepărtată. Era şi I. cu mine. Ştii cum se întâmplă să ai un vis care te oboseşte fizic. Atât de lung a părut, încât nu-mi amintesc decât ultimele momente mai importante. De fapt, nu ştiu cât de importante au fost, dar pe mine m-au speriat în asemenea hal, încât am ajuns să postez prostia asta pe blog.

La un moment dat în visul meu, nu mai ţin minte cum s-a întâmplat, am fost răpite de câţiva oameni de vârsta noastră care păreau a fi cumva împotriva vizitei noastre în ţara lor.

Cel care mă avea în responsabilitatea lui era un slăbănog scund cu părul lung şi şaten şi purta mereu un băţ înalt cu el. Mi-era atât de teamă să nu mă lovească, încât mă conformam mereu la ce-mi zicea să fac. Nu îi înţelegeam limba şi totuşi parcă ştiam mereu ce-mi zice.

Ne purtau într-un soi de corturi prin pădure, aşa încât să nu ne vadă nimeni şi să nu putem cere ajutor. Erau şi alte două fete cu noi pe care păream să le cunosc- o şatenă înaltă şi o brunetă cu voce atât de enervantă, încât mi-era mai greu s-o suport decât reuşeam să mă adaptez situaţiei-, dar în realitate nu-mi dau seama cine sunt sau dacă le-am cunoscut vreodată.

Încercam mereu să evadăm, parcă la un moment dat chiar ne-a reuşit, dar, din păcate, ne-au prins şi apoi s-au purtat din ce în ce mai jalnic cu noi. Nu ne hrăneau, ne bruscau şi aveau grijă să nu adormim niciodată.

Îmi aduc aminte că orice persoană cu care aveam contact o vedeam ca o portiţă de scăpare. Încercam din răsputeri să îi fac pe ceilalţi să înţeleagă că suntem în pericol, că cineva încearcă să ne vândă sau să ne facă ceva rău. Totuşi, n-am reuşit niciodată să apelăm la altcineva. Era atât de ciudat totul, pentru că oamenilor li se părea normal să ne vadă atât de speriate. Cred că dezvoltasem un soi de paranoia, pentru că nu mai puteam avea încredere în nimeni.

Până când, într-o plimbare- cred că aveau o zi proastă sau nu-mi explic de ce nu ne mai ţineau legate la mâini şi la ochi- eu şi I. mergeam în spatele lor printre nişte ierburi înalte şi dese. Cred că mergeam spre un spital să ne tratăm rănile. I. avea un tricou pe spatele căruia a reuşit să scrie din material „Descurcă-te” sau „Dispari”- nu-mi mai aduc aminte- şi o săgeată care semnaliza în dreapta un fel de alee pe care puteam fugi.

N-o să pot uita nicicând cât de repede alerga. Am încercat să ţin pasul. Fugeam pe aleea aia de parcă dispărea pământul în spatele meu cu fiecare pas pe care îl făceam. Nu cred c-am simţit vreodată o senzaţie mai urâtă decât în visul ăsta. Ideea de neputinţă mă împiedica să alerg prea repede, iar I. se tot îndepărta; eu nu reuşeam deloc să ţin pasul cu ea.

Ciudat a fost că, în timp ce alergam, mi-a apărut un bătrân în faţă. Ţin minte că purtăm o cămaşă care îmi îngreuna alergarea şi care îmi dădea un aer de medic sau ceva, pentru că bătrânului i s-a făcut rău şi se tot agăţa de mine să-l salvez. Eu eram atât de disperată să fug şi să scap, încât nu puteam să stau pe loc.

Apoi în faţă mi-a apărut un fel de preot cu o treabă din aia de stropeşte oamenii cu aghiasmă şi care mă ruga să-l salvez, în timp ce el avea grijă de bătrân. Toate astea s-au petrecut atât de repede sau eram eu atât de panicată că nu mai ţin minte cum bătrânul aproape că a făcut infarct şi a căzut.

Am fost nevoită să mint şi să spun că sunt doctor şi că mă duc după ajutoare. În timp ce alergam mai departe mi-am aruncat cămaşa. Şi acum mă întreb cum de mă gândeam doar cu ce sunt îmbrăcată şi dacă sunt prea indecentă că să atrag atenţia şi nu mă simţeam vinovată deloc că un om avea să moară din cauza mea.

Răpitorii mergeau tot timpul pe stânga aleii care era delimitată de nişte buruieni, iar I.se tot îndepărta. Mă simţeam din ce în ce mai singură.

Într-un final am ajuns în faţa unui tren care deja pleca. Era clar că ea a reuşit să se urce în tren şi că era departe, pe drumul salvării. Tot ce am găsit eu era o locomotivă veche- un fel de Mocăniţă neagră şi cu elemente roşii, aşa cum e cea expusă la gara din Tulcea. Vatmanul se pregătea să plece la drum.

I-am bolborosit printre lacrimi că încerc sa fug şi că fac orice să scap de acolo. „Faci orice? Atunci agaţă-te de locomotivă şi o rezolvăm cumva”. Deja ma gandeam ca va trebui sa îi fac favoruri sexuale porcului ăsta ca sa scap, dar eram convinsă că orice alt scenariu de autoapărare părea mai bun decât să rămân în locul ăla.

M-am agăţat de vârful locomotivei şi mă rugam să nu-mi alunece mâinile, aşa că m-am strâns mai tare. În mers, l-am intrebat pe vatman de ce nu mă lasă să stau lângă el. Mi-a explicat că singurul lucru care încape în cabina lui este o găleată în care se uşurează (wtf?!) şi apoi a zâmbit în speranţa că nu mă va deranja mirosul.

După chinuri îndelungi am reuşit să ajung în tren. Mă aşezasem în faţa unei doamne care părea atât de liniştită în comparaţie cu mine, încât mi-a câştigat încrederea de cum am văzut-o.

Au apărut şi controloarele. Atunci am intrat din nou în panică şi m-am văzut nevoită să mă agăţ de doamna respectivă şi să-i spun ce mi s-a intamplat ca să apelăm la autorităţi şi să pot scăpa.

Era din Franţa şi, în timp ce plângeam, încercam să îi spun într-un „furculition” forţat ce mi s-a întamplat, până când m-am trezit cu doamnele controloare lângă mine şi, din panică, am început s-o rog pe doamnă - de data asta în engleză- să mă ajute.

A înţeles imediat şi mi-a luat apărarea. Ciudat, dar şi controloarele păreau că sunt complice oamenilor care mă răpiseră.

Şi ca şi cum nici asta n-ar fi fost de ajuns, au apărut în tren şi celelalte două fete care fuseseră cu mine în cort, răpite şi ele. Păreau foarte zâmbitoare şi chiar mă ignorau în mod intenţionat.

Cred că din furie sau din frică am început să le îmbrâncesc şi să le acuz că şi ele erau implicate în toată povestea asta. Îmi replicau zeflemitor că trebuia să mă calmez, că le-au angajat la circ şi au reuşit să scape într-un final. Ba mai mult, odată cu fuga mea, n-am reuşit decât să înrăutăţesc situaţia şi că sunt o mare fraieră.

Mă simţeam atât de speriată şi tot ce speram era ca trenul să meargă cât mai mult posibil, iar la capătul urmatoarei staţii să nu mă aştepte cei care m-au răpit.

M-am trezit din cauza bătăilor inimii prea puternice. De afară se auzea un fel de chiţăit ciudat al unei păsări. Niciodată n-am ştiut cum cântă o cucuvea, dar m-am speriat şi mai tare. Am pus mâna pe telefon şi l-am sunat pe R. Dormea.

Acum e in drum spre mine. Mi-e teamă în continuare, deşi sunt conştientă că e o mare aberaţie. A fost doar un vis. Unul dintr-alea care te uimeşte de cât de creativ poate fi inconştientul tău. Şi totuşi, am lăsat bătrânul să moară...

Un covor de mărgele roşii

2010-07-08T10:56:00.005+03:00

"Voi fi scurtă" ( :)) )

E acolo o idee care nu-mi dă pace şi pe care o s-o arunc şi printre voi.

Când urci foarte mult, nu-ţi agăţa hainele în cuie invizibile. Că doar aşa se întâmplă. Apare un personaj care să te înţepe, o instituţie care te zgârie, o boală care-ţi inundă atriile şi nişte mingi blestemate aruncate din trecut.

note to self: De sus totul e mai bine. Numai tu te poţi înţelege.

Aşa că învaţă să zbori.

iŢeapă

2010-04-23T09:04:00.011+03:00

O prietenă de-a mea are boala iPhone-ului. În traducere: vrea şi n-are de unde. Ieri s-a dovedit contagioasă.
Drept urmare a pornit într-o cotrobăială acerbă prin diverse site-uri. Susţinută de asistenţa mea.

Întâmplător a ajuns aici. Super mega ofertă, două telefoane şi unul moca, livrare acasă, aproximativ 700 RON la un calcul atent! Aur curat, jur!

Deja visam cum ne certăm pe al treilea telefon: eu l-aş fi aruncat pe spate, ea l-ar fi prins râzând, apoi l-ar fi ascuns prin facultate şi ne-am fi jucat de-a cald/rece până l-am fi găsit... Noi pe o pajişte, înconjurate de telefoane, la pozat! Ce mai, artă contemporană şi ploaie cu floricele!

Evident, s-a dovedit a fi un scam.:)) Şi da, da, toată lumea ne-a zis că suntem duse cu pluta, dar noi tot speram... A fost un joc de imaginaţie delicios, na! :))

Împărtăşesc cu voi schimbul de mailuri. Enjoy!

Cum mi-am zis să mă las de poezie.

2010-04-16T14:40:00.007+03:00

Două funduri mari pe o bancă-n Tei
Îşi plâng picioarele cu rolele-ntre ei.

Oftează adânc în săruturi de balon
Şi se tot întreabă dacă un semiton
Ar fi de-ajuns ca ei să sune fals
Când inspiră-expiră un fum ars.
Iar apoi se râd de-ai dracului,
Iubindu-şi crăpăturile capului
Cu toată dragostea (sc)lipicioasă
Care o minte cât e de frumoasă.

Malade

2010-04-12T13:14:00.005+03:00

Pentru că sunt zile când te învineţesc cuvintele.

Copy Paste

2010-04-07T14:03:00.005+03:00

Am deschis ochii mari şi am citit de două ori ce s-a zis vis a vis de concursul ăsta lansat de copwriteri.ro.

A fost drăguţ să-mi văd numele colorat cu galben şi să fiu apreciată ca ingenioasă (de parcă nu ştiam cu toţii lucrul ăsta deja *ochi daţi pe spate şi părul fluturând* :)) ).

Eu una mi-s mândră de ce-am făcut şi dacă tot e moda laudei, postez şi eu faimoasa intenţie de scrisoare, asta ca să vă reamintesc cât sunt de ingenioasă de fapt (*ochi daţi pe spate şi părul fluturând" :P).

Uniunea Creativilor în Continuă Căutare de Job

~EXPRESS MESSAGE~

~TELEGRAMĂ~

*Organizaţia transmite mesajele numai în condiţii de maximă urgenţă sau în contextul momentului de nebunie temporară (a.k.a. iluzia de cohones). Organizaţia nu îşi asumă responsabilitatea pentru eventualele erori sau întârzieri în livrare. Acest mesaj NU se va mai repeta.*

*Or

3-50 P.M. Bucureşti, mar. 10

Viitor copywriter Andreea Gavrilă, Str. Soarele va Răsări, nr. 8 întors.

Către viitorul şef.

Creativ în devenire, caut job STOP.

Ataşez scrisoare de intenţie STOP.

Studentă la comunicare an terminal STOP.

Studentă eminentă, pardon STOP.

Freelance copywriting pe joburi mici STOP.

Vise măreţe pentru joburi mari STOP.

Urmez şcoală de creaţie STOP.

Vorbesc, scriu bine STOP.

Minim 15 vizitatori unici pe blog zilnic STOP.

Filosoafă, literată cu premii STOP.

Tiran-şef în cercul de muzică liceu STOP.

Advertising addict STOP.

Social media addict STOP.

Umor şi autoironii la pachet STOP.

Cu chef de muncă STOP.

Şi de vorbă STOP.

Sau de cafea în agenţia voastră STOP.

Cum să fii om

2010-03-27T21:05:00.009+02:00

Ştii expresia aia cu idealul meu în viaţă e femeia cu mustaţă? Eu cred că e mai mult în ea decât se înţelege de la prima impresie.

Să-ţi explic. Mustaţa aia eu o văd ca fiind un semn de OMENIE. De ce? Pentru că orice femeie (băi, tipule, fii atent), ORICE femeie are la un moment dat x o mustaţă de lungime discutabilă. Că şi-o dă jos sau nu, că se vede sau nu, este irelevant. Ideea e că mustaţa poate fi, în contextul unei femei, momentul firii ei de a spune lumii că ea este un om cu anatomie perfect normală.

Extrapolez într-un mod ciudat şi îmi permit să spun (normal, că doar e blogul meu :) ) că mustaţa respectivă este sinonimul gestului de omenie pe care îl poţi afişa sau nu, îl poţi lăsa să crească sau nu. În funcţie de preferinţele tale estetice.

Şi de ce zic estetice? Pentru că, am observat - şi te rog să-mi scuzi limbajul- că e la modă, frate, să ai mereu un băţ în fund şi să te porţi cu ceilalţi de parcă ţi-ar fi inferiori cumva.

Am avut ocazia să cunosc o tipă (îi zic aşa, pentru că e prea tânără pentru a o numi pompos femeie şi o admir prea mult ca s-o numesc fată) care, oricât de supărată ar fi, tot vine, băi, şi-ţi vorbeşte frumos. Şi când are timp te mai şi salută, băi. Şi, băi, mai şi zâmbeşte uneori. Şi o face frumos. Şi DEZINTERESAT, băi. Şi fără alte subînţelesuri. Şi nu te face să te simţi prost. Pentru că o zice sincer. Fără niciun fel de efort. Zâmbeşte oamenilor dezinteresat.

Şi e sinceră. Şi dacă vede ceva ce-i place, te complimentează. Tu, fată fâşneaţă, nu te-ai simţit bine măcar pentru un moment când cineva, în ziua aia de căcat, vine si-ţi spune "ce cercei draguţi ai?". Sau tu, gagiule, ştim că şi tu tresari puţin când îţi spune cineva "vai, ce tricou creativ ai!". Şi când o spune dezinteresat, sincer, pe fugă, nu ai vrea şi tu să îi dai un moment de genul ăla înapoi? N-ar merita?

Orice-ar fi- nu mai ştiu cine sublinia asta- lumea tinde să creadă mai nou că dacă spui că admiri un om devii cumva pupincurist. Mă scuzaţi, cu tot respectul şi tot orgoliul meu naiv de tipă cu gura mare, EU una aş "linguşi" o persoană de genul ăsta MĂCAR o dată, TOTAL dezinteresat.

Pentru că tipele ca ea sunt OAMENI. Pentru că îşi cer scuze când îţi cer ajutorul. Pentru că tipele ca ea nu doar că îşi ştiu meseria şi o fac şi bine (ceea ce sunt convinsă că face toată lumea din industrii prolifice), dar tipele ca ea nu uită să fie oameni. Şi te rog nu mă lua cu bullshiturile de teoria de autoimagine.

A VEDEA un om şi a-i face un compliment sincer şi pe care-l simţi (deci NU GRATUIT) este primul semn că tu eşti om la rândul tău. Frate, nu te naşti, devii om. Şi chiar dacă tipele astea au 7 nume la job title, ele sunt conştiente că cea mai bună evaluare este cea personală. Şi la fel de important ca jobul tău e felul în care te simţi tu când ştii că un oarecare a zâmbit datorită ţie chiar şi pentru o jumătate de secundă. Sau a zâmbit apoi, deşi nu l-ai văzut.

Un drag prieten mi-a zis la un moment dat că cel mai tare lucru pe care îl poţi face e să zâmbeşti în metrou. Şi să vezi câţi zâmbesc datorită ţie apoi. Indiferent de motiv: că te găsesc amuzant, că sunt cârcotaşi, că sunt invidioşi că n-au curajul etc. Important e că şi ei vor zâmbi la rândul lor.

Iar ăsta este un lucru minunat. Odată ce l-am realizat, râd când citesc cărţi în metrou fără jenă. Sau zâmbesc larg când îmi amintesc un lucru. Să fii fericit sau vesel nu e o ruşine. Să ai un băţ un fund nu e o etichetă. Să zâmbeşti este omenesc. Să fii om este ... simplu. Cu sau fără mustaţă.

Hedonism

2010-03-26T18:35:00.010+02:00

Am ajuns la concluzia că natura umană este de departe cel mai sucit lucru pe care-l poţi întâlni. Sucit. Ăsta e cuvântul.

Acum 5 minute am închis o carte pe care am citit-o cu o sete nebună în mai puţin de câteva ore cumulate. Despre nişte criminale în serie care într-o formă neortodoxă încercau să teatralizeze poate cele mai pure şi brute momente de maximă sinceritate din viaţa unui om: acelea dinaintea morţii.

După ce am dat ultima pagină, am realizat că eram oarecum deprimată. Poate pentru veleităţile de incredibilă scriitoare pe care le-am recunoscut în carte sau doar pentru că mă aşteptam la un alt final. Sau poate pentru că, într-un fel dubios, ajunsesem să vreau să posed firul narativ şi să determin eu finalul.

E ciudat cum, indiferent de cât de ruşinoase ar fi lucrurile peste care-ţi apleci ochii (încât te înroşeşti şi-ţi doreşti ca nimeni să nu vadă vreodată ce citeşti acolo), tu să empatizezi cu personajele şi să le înţelegi, oarecum. Sau măcar să-ţi doreşti să le înţelegi.

E ca şi cum ai cotrobăi prin cele mai feministe argumente ca să-ţi spui că da, tipa l-a împuşcat pe el dintr-un motiv foarte bine întemeiat şi într-o lume paralelă aş putea să-i dau dreptate. El poate lua orice formă: de la gentilom la porc ambulant.

Şi totuşi, m-a frapat libertatea pe care frumos o ambalau şi-o trăiau şi-o simţeau când aveau ele chef. Exact asta e expresia: "când aveau ele chef.". Într-un fel, pe tine, omul care trebăluieşte în societate după reguli definite şi are un scop stabilit de mii de ani în urmă (statut-muncă-familie-moarte), te scoate puţin invidios din toată povestea. Sau şocat. "De ce ar face vreodată cineva aşa ceva?"

Se prea poate să pară că abundă de violenţă şi vulgaritate absolut gratuite. Dar, sincer, am întâlnit cerşetori care spuneau lucruri mai profunde decât cel mai doct politician. Aşa că argumentul ăsta pompos şi spus doar de dragul de-a părea moral şi curat nu mă convinge.

E interesant cum poţi găsi lucruri sclipitoare în cele mai urâte locuri. Dar n-aş putea agrea hedoniştii. Deşi sunt convinsă că ei încă există. Şi, desigur, chiar şi tu cunoşti măcar unul.

2.2

2010-03-22T16:43:00.006+02:00

E ciudat cum de câteva ori în viaţă se întâmplă să posezi ceva perfect, cum ar fi simetria vârstei.

Acum câteva nopţi m-am aruncat într-un taxi care m-a dus pe un drum ce s-a dovedit a fi cel al redescoperirii. Redescoperire în şi de sine. A poeziei, muzicii şi Omului din om.

Domnul Mircea asculta amintirile lui Mircea Baniciu. Mi-a sărutat cu respect mâna când l-am întrebat numele melodiei şi tremurător şi-a deschis sufletul la galbenul becului. Mi-a arătat pagini de trăiri ale celor care au stat pe locul meu, emoţii care se ţineau de mâini legate prin "respect", "viaţă", "culoare", "mulţumesc", "minunat", "lumină în monoton", "dragoste", "căldură", "sentimente", "lacrimi". Oameni mari şi grei sau oameni mici şi cu ochii ciuliţi.

Pentru prima oară după mult timp am ascultat, am respirat calculat şi am rămas fără cuvinte. Pentru prima oară după atât de mult timp am iubit un moment pe care n-aş fi vrut să-l pierd prea curând, unul pe care-l vezi în pagini de cărţi, parcă descris de un narator invizibil de pe scaunul pasagerului. În faţa mea mi se citeau cuvinte smulse din trăiri adevărate, reale, palpabile.

Mi-l imaginam pe fiecare sughiţând de emoţie când, ca la judecată, recunoştea: "da, m-am pierdut. şi-n tot timpul ăsta am uitat să simt. să ascult."

Ne-am despărţit stângaci, schimbând numere de telefon şi cu promisiunea că nu vom uita să ne privim în oglindă din când în când.

Tot ce vreau să spun este că de ziua mea îmi doresc şi vă doresc să vă mai opriţi câteodată din repezeala vieţii şi să ascultaţi şi versurile, şi muzica. Şi oamenii. :)

Ce-ar zice Freud despre asta?

2010-03-15T16:05:00.003+02:00

Nici nu-mi amintesc de câte ori mi-am zis că ar trebui să-mi scriu visele undeva. Şi poate după ce-aş citi toate lucrările lui Freud, aş crede c-am înţeles ceva.

Spre exemplu, ieri-noapte am visat (şi vă rog să nu aruncaţi cu aghiasmă , de cele mai multe ori îmi place să cred că sunt o persoană perfect normală) că... Iisus venise pe pâmânt ca să-şi recupereze crucea...

Şi toată lumea era animată în demersul ăsta. Se organizaseră tabere, grupuri cu lideri de opinie şi tot tacâmul, oameni care plecau în căutarea crucii, fără de care Iisus n-ar mai fi putut să plece. Era ca un fel de joc, un task, cu dead-line ("până nu se topeşte lemnul"-zicea cineva) :)).

La un moment dat am fugit la o prietenă din copilărie acasă. Am apăsat butonul soneriei insistent, dar nicio reacţie. Mi-am făcut curaj şi am intrat. Evident că apartamentul era cu totul altul decât cel pe care îl ştiu eu în viaţa reală. Se arăta un hol care parcă nu se mai termina, foarte întunecat, din care a apărut ca din senin o armată de gremlini. De fapt, nu erau gremlini, cred că erau gollumi înarmaţi cu suliţe (ştii care, ăia din Frăţia Inelelor) care au sărit să mă atace. :))

Am închis uşa şi i-am prins mâna unuia dintre ei. De teamă că l-aş putea răni, i-am dat drumul (cred că numai în vise instinctul meu de autoconservare se duce naibii). Am fugit repede pe strada pe care am copilărit şi- ca şi cum n-ar fi fost de ajuns- m-am întâlnit cu un tip care urma să mă apere. Menţionez că tipul, de fapt, este actualul coleg de apartament al prietenei a cărei casă era invadată de gollumi. Doar că în vis avea părul creţ şi semăna cu Pepe. :))

Mă rog, într-un final am ajuns cumva la Iisus şi nu mai ştiu ce i-am spus. Ţin minte doar că-mi părea rău că pleacă. Pesemne găsise cineva crucea.

Deci... ce-ar zice Freud despre asta? :))

Zigzag

2010-03-12T14:44:00.007+02:00

De fapt tu mereu înoţi cu picioarele în sus,
Mănânci mirosuri şi ţâşneşti nervos când te prinde conştiinţa.
Te prinde mereu de urechi şi te-ntreabă:
"Undeunde?" "Încotro?" "Cintecrezi?",
Dar, cel mai important, "Ce părere ai de numele Cerasela?".
Şi e chiar amuzant cum transpare un tril tras de cuie
Pe acel LA ruginit, dar matur.
Matur, pentru c-aşa se cade.
Că doar după el îmi înclin (semi)toanele,
Ba la stânga, ba în dreapta,
Până când LA-ul se rupe.

Egoism vs Disperare

2010-03-11T17:28:00.009+02:00

Pe zi ce trece văd cum se îngraşă vulgar ideea asta că suntem cu toţii egoişti. Sau egocentrişti, după caz, că există mulţi care iau totul personal. Mă întreb: oare din egoism poţi să ajungi să uiţi de garda sus pusă cândva şi să manifeşti o reală disperare pentru ceva sau cineva? Adică poţi tu, X cu plete-n vânt, să lupţi cu o asemenea furie pentru ceva ce nu ai vrea să pierzi, încât să devii disperat?

Despre disperare a scris şi Kierkegaard în Boala de moarte, parcă. Doar că la el disperarea era o transpunere a disonanţei congnitive între ceea ce suntem şi ceea am vrea să fim sau, culmea, nu vrem să fim. Dacă mă gândesc bine, cunosc o droaie de mici disperaţi. Se prea poate ca până şi eu să fiu o disperată.

Cred c-aş putea dispera pentru familie, prieteni, pentru mine, pentru Maya sau Mişu (a.k.a Clubul pisicilor negre foarte şmechere). Dar pe de altă parte aş putea dispera şi pentru statul la coadă, aşteptatul casierei care nu-şi termină în era asta conversaţia personală, răspunsuri mult-aşteptate şi răsaşteptate, unul care ascultă manele în metrou, un om public care nu ştie să scrie etc. Aş putea dispera pentru că-mi dezechilibrează starea de confort.

De asemenea- şi aici vroiam s-ajung- cu siguranţă aş putea dispera din disperarea altuia. Cunoşti personajul:
- cel care niciodată nu zâmbeşte,
- cel care sună în toi de noapte doar ca să te/vă deranjeze,
- cel care nu face diferenţa între ironii şi lucruri spuse serios,
- cel care întotdeauna se plânge de ceva
- cel care te bârfeşte fără motiv
- tipul care-ţi fură mâncarea la job
- tipul care vorbeşte atât de tare,să audă o arie de 5 m2 conversaţia voastră
- tipul care-ţi bea băutura în club
- cel care nu cunoaşte conceptul de spaţiu personal când stai la bancomat

Şi continuă tu lista. Egoismul meu e mai important decât egoismul lor.

Ramona

2010-03-09T11:22:00.007+02:00

Cred că mi-am dezvoltat arta asta a plictisului de când eram încă în izmene (vorba vine "în izmene"- cred că astea-s pentru băieţi; oricum, niciodată nu mi-am făcut timp să înţeleg). Mergeam la bunica şi mi se părea iiiinterminabil dealul ăla afurisit până atingeam poarta cu numărul magic: 100. Păşeam într-un culoar de viţă de vie, cu mulţi mulţi struguri neatinşi, până ajungeam într-o grădină pustie, fără picior de furnică sau insectă minusculo-caraghioso-colorato-jucăuşă. Nu mi se părea amuzant nici să ud florile. Nici să culeg strugurii, merele sau căpşunele. Drept urmare mă plictiseam.

Cum împingeam poarta cu numărul magic 100 mă grăbeam să-mi scot din săculeţul meu roşu croşetat o mască îmbufnată şi răsfăţată, doar doar mi-or lua ai mei ciocolată de la magazin. Şi când primeam cei 500 de lei să plec să-mi iau moneda delicioasă, fugeam repede la poalele dealului să-mi ridic răsplata pentru orele de monotonie pe care le înduram.

Într-o zi de genul ăsteia, când aerul avea răbdare, soarele sforăia şi uita să-şi mişte poziţia, iar liniştea era atât de groasă- încât am învăţat cum să-mi rod unghiile-, am cunoscut-o pe Ramona. Scundă, creolă, creaţă cu părul atât de lung- că mă simţeam ca un băieţel-, cu ochii cât două degete unite la vârf şi mereu zâmbind la ceva (niciodată n-am ştiut ce), m-a întrebat dacă îmi place să mă dau în leagân şi m-a înghesuit pe poarta de la poalele dealului.

Nu ştiu de tine dacă ţi-ai imaginat vreodată cum arăta Dumbrava Minunată, dar leagănul pus atât de departe apărea ca un miraj printre crengi bătrâne de stejar, buruienile mândre şi lichenii relaxaţi din curtea Ramonei.

"Merg în aventură" mă chinuiam să-i explic bunicii ca să pot pleca la Ramona, şi când mă izbeam din fugă pe poarta ei, se deschidea de fiecare dată altă lume. Avea o casă ca un labirint. Mereu mă rătăceam printre holuri, draperii, cearşafuri, perdele, covoare, camere etc. Dar ştiam că dacă stau cuminte, Ramona va veni să mă ia de mână ca să ne dăm în leagăn. De fiecare dată seara când plecam spre casă credeam că ea ştie în secret să zboare şi că dacă mă mai joc mult cu ea, mă va învăţa şi pe mine. Cândva.

Camera fratelui ei în care domnea o halteră parcă sudată de parchet era preferata noastră. Ne construisem un joc zilnic de a încerca să o ridicăm- una dintr-o parte, cealaltă mai de la mijloc. Până într-o zi când am scăpat-o de s-a zgribulit şi inima-n noi şi a venit bunica ei să ne certe. Ca să-nţelegi, bunică-sa părea a fi doar gazda uriaşă a unei voci răguşite, care fuma continuu şi de-o tristeţe cum rar ţi-e dat să cunoşti. Tristeţe care alterna cu bolboroseli într-o altă limbă pe care Ramona părea s-o înţeleagă.

În ziua aia am fugit fără să mă uit în urmă, deşi Ramona plângea şi se ruga de bunica ei să n-o mai lovească. Am ajuns speriată la poarta cu numărul magic. Bat pariu că dealul a fost scurtat de cineva exact în fuga mea. Sau poate de teamă că am stricat ceva şi că eu sunt singurul vinovat în toată povestea, nu eram deloc plictisită. Ba chiar am udat florile cu spor şi am strâns şi struguri, în speranţa că n-o să mă certe şi pe mine bunica.

Pe seară a venit mama şi mi-a zis că nu mai am voie să mă joc cu Ramona. Şi mi-a dat ciocolată să nu mai pun întrebări sau să nu fiu tristă. Credeam că din cauza halterei s-a supărat bunica ei atât de tare. Mereu am vrut să strig la poartă să-mi cer scuze. Sau să las o scrisoare mânjită cu rujul mamei "Îmi pare rău, doamnă. O mai lăsaţi pe Ramona să se joace cu mine?".

Peste ceva vreme un vecin mi-a şoptit rânjind un alt motiv: "Era ţigancă, prostuţo! De asta nu te mai lasă.". Dar eu mereu am ştiut că haltera a făcut o gaură în podea din cauza mea şi că pe-acolo Ramona se furişa. Probabil pentru prietenii din cealaltă lume mereu îi lăsam complice monede de ciocolată în faţa porţii, când urcam dealul plictiselii. Deşi niciodată n-am primit un "mulţumesc"...

Temper, temper

2010-03-07T18:26:00.005+02:00

OK. Ştiu că va părea penibil ceea ce fac acum. DAR. De atâtea ori mi s-a pus întrebarea "cum adică ai temperament nervos?" şi trebuia să dezvolt subiectul cu riscul de a nu mai înţelege nici eu de la ce idee am plecat.

Istoria e că pe lângă tipologia clasică a temperamentelor a lui Hipocrate mai există o gaşcă de şcoli de gândire, una care mi-a atras atenţia fiind şcoala franco-olandeză. Se pleacă de la gradul de emotivitate şi activitate ale unui individ, plus alte valenţe care dau în câteva tipuri principale de temperament, anume: nervoşi, sangvinici, colerici şi amorfi.

Eu cică mi-s nervoasă- (nu prea e o surpriză pentru unii din voi :)) )-. Dar în cazul în care aveţi timp şi o minimă doză de curiozitate sau o deschidere către o opinie din exterior, vă ataşez testul cu pricina. Aşa, în semn de mărţişor, să zicem.

Enjoy. :)

pese: hapi primăvară!

CE TIP DE TEMPERAMENT AVEŢI?

Alegeţi câte o afirmaţie, care vă caracterizează, din cele 21 de grupe de mai jos, fie A, fie B. Nu alegeţi afirmaţia care aţi dori să vă caracterizeze, ci pe aceea care vi se potriveşte cel mai mult, întrebându-i la nevoie pe cei care vă cunosc. Dacă această condiţie nu este respectată, chestionarul va da rezultate greşite.

1. A. Sunt foarte impresionat chiar de lucruri mărunte.

B. Sunt tulburat numai în situaţii grave, deosebite.

2. A. Mă entuziasmez şi mă indignez din nimic.

B. De obicei iau lucrurile aşa cum sunt, păstrându-mi calmul.

3. A. Când vorbesc, în general mă aprind şi ridic vocea.

B. Obişnuiesc să vorbesc calm, aşezat, fără grabă.

4. A. Trec adesea fără motiv de la bucurie la tristeţe şi invers.

B. Am o dispoziţie egală. Îmi văd de treabă, fără să iau în considerare atmosfera care mă înconjoară.

5. A. Uneori de emoţie mă pierd, sunt ca şi paralizat.

B. Aşa ceva nu mi se întâmplă. Fac faţă oricărei situaţii.

6. A. O ironie mă doare într-atât, încât pur şi simplu amuţesc.

B. Cuvintele nu au mare importanţă pentru mine deoarece eu apreciez numai faptele.

7. A. La cinematograf trăiesc din plin ceea ce se petrece pe ecran, mă agit, sunt emoţionat, râd sau plâng.

B. Filmul este un simplu joc de umbre pe o pânză. Uneori mă distrează, alteori nu, dar atât.

8. A. Când am timp liber, mă odihnesc, dorm, etc..

B. În timpul meu liber studiez, muncesc sau fac sport.

9. A. Fac în general eforturi ca să trec de la gând la faptă.

B. Este de ajuns să doresc ceva ca să trec imediat la fapte.

10. A. Decât să fac multe lucruri simple, mai bine gândesc mult, corect şi realizez puţin.

B. În general inventez şi organizez mereu câte ceva.

11. A. În general nu îmi asum riscul. Sunt tentat să ocolesc, să amân, să aştept, deoarece multe se rezolvă de la sine.

B. Atunci când am hotărât ceva, nu dau înapoi indiferent de piedicile întâlnite.

12. A. Fără motive întemeiate nu întreprind nimic. Ar fi o oboseală inutilă.

B. Sunt mereu ocupat. Mă enervează să stau şi să nu fac nimic.

13. A. Prefer să privesc un joc decât să particip la el.

B. Îmi place mai mult să particip la un joc decât să privesc.

14. A. Obosesc foarte repede chiar şi atunci când îmi place munca pe care o fac.

B. Am multă putere de muncă, sunt rezistent la efort.

15. A Încep multe lucruri, însă ele rămân adesea neterminate.

B. Concep planuri pe termen lung şi în timp le realizez.

16. A. Îmi schimb adesea părerile atunci când descopăr lucruri neaşteptate, necunoscute.

B. Sunt foarte constant în simpatiile şi antipatiile mele.

17. A. Necazurile reuşesc să le depăşesc repede.

B. Rămân marcat, supărat toată ziua şi chiar mai mult atunci când am un necaz.

18. A. Şi viitorul este important însă eu trăiesc în prezent.

B. Prezentul înseamnă prea puţin faţă de trecut şi viitor.

19. A. Când sunt supărat izbucnesc şi mă descarc.

B. Supărările nu se pot descărca. Le aduni în tine şi le suporţi.

20. A. Mă plictisesc lucrurile şi fenomenele cunoscute, prefer schimbarea.

B. Am multe obiceiuri exacte la care ţin mult. Nu-mi place necunoscutul.

21 A. Firea mea deşi deschisă, este un permanent şir de surprize.

B. Este greu să mă cunoască cineva bine, fiind o fire reţinută, interiorizată.

Interpretarea rezultatelor

Număraţi de la punctul 1 la 7, câte răspunsuri aţi ales cu notaţia “A” şi câte cu “B”. Dacă aveţi cel puţin patru de “A” sunteţi emotiv. La cel puţin patru răspunsuri “B” sunteţi nonemotiv.

De la punctul 8 la punctul 14 număraţi la fel câte răspunsuri “A” şi “B” aţi ales. Cel puţin patru “A” înseamnă nonactiv. Cel puţin patru “B” înseamnă activ.

Dacă pentru punctele 15 până la 21 aţi ales mai mult de patru “A” înseamnă primar, iar minim patru “B” înseamnă secundar.

Din combinarea celor şase variante se obţin următoarele tipuri temperamentale:

Emotiv + Nonactiv + Primar = NERVOS

Emotiv + Nonactiv +Secundar =SENTIMENTAL

Emotiv + Activ + Primar = COLERIC

Emotiv + Activ + Secundar = PASIONAT

Nonemotiv + Activ + Primar = SANGVINIC

Nonemotiv + Activ + Secundar = FLEGMATIC

Nonemotiv + Nonactiv + Primar = AMORF

Nonemotiv + Nonactiv + Secundar = MELANCOLIC

Temperamentul NERVOS

Temperamentul dumneavoastră este considerat “copilul teribil” al caracterologiei. Este reprezentat prin nume ilustre ale istoriei artei: Byron, Chopin, Baudelaire, Dostoievski, Gaugain, Mozart, Edgar Poe, etc. Temperamentului nervos i s-au consacrat volume întregi de cercetări şi analize profunde din care am selectat cele mai importante observaţii.

Temperamentul nervos nu trebuie asociat cu un om scos din sărite, decât în anumite ocazii. Este adevărat că stăpânirea de sine este mai curând o mare dorinţă pe care o aveţi, decât o virtute cu care “aţi fi dăruit de la natură”.

Principala dumneavoastră problemă este dispoziţia, prea se schimbă uşor, cu şi fără motiv. Prea vă strică “în târg”, la examene, în societate, intenţiile cu care aţi pornit iniţial “de acasă”. Poate că sunteţi emotiv, impresionat de prea multe lucru uneori mimica, vocea, mişcările pe care le faceţi “nu vă ascultă” ca pe alţii, impenetrabilii pe care îi invidiaţi.

Este sigur că sunteţi “afectiv”, în sensul că aveţi o trăire sufletească foarte vie, contradictorie şi care vă influenţează puternic acţiunile. Pentru că discutăm despre acţiuni trebuie să observăm că emotivitatea şi nevoia dumneavoastră permanentă de emoţii este în serioasă contradicţie cu activitatea dumneavoastră, discontinuă şi nu întotdeauna eficientă. Aţi dori să faceţi multe lucruri şi începeţi multe dar, prea des însă, acţiunile dumneavoastră rămân în fază de intenţie.

Tot ceea ce vă putem recomanda în această privinţă este să faceţi cât mai puţine compromisuri, să nu fiţi comod şi să vă alegeţi o muncă, fie ea şi dificilă, dar care să vă placă într-adevăr şi care în acelaşi timp să vă oblige la ordine şi autoorganizare. Dacă vă veţi iubi profesiunea, nimic nu vă poate împiedeca să aveţi rezultate excelente.

Mai avem o sugestie: temperamentul nervos suferă de o permanentă lipsă de energie în contradicţie cu sensibilitatea şi imaginaţia sa bogată şi de aceea este bine să o economisiţi.

O trăsătură importantă pe care o aveţi este nerăbdarea, “viaţa aici şi acum”. Nici un temperament nu este mai legat de prezent ca şi dumneavoastră. Pe de o parte este o mare calitate: sunteţi un adevărat seismograf al schimbărilor, al problemelor spontane, gata să reacţionaţi prompt, să vă adaptaţi la ele şi să-i ajutaţi şi pe alţii să le observe. Reversul promptitudinii este frecventa contradicţie, pe care cei din jur v-o reproşează des, între ce spuneţi ieri şi ce faceţi astăzi şi, poate, lipsa de obiectivitate cu care susţineţi şi argumentaţi vreun punct de vedere care vă convine pe moment.

În legătură cu modul de a comunica, specialiştii consideră că “nervosul” are mai mult ca oricine tendinţa, uneori agasantă, de a critica de dragul criticii ţi contradicţiei, să vorbească mai mult despre lucruri sau despre alţii şi mai puţin despre el însuşi.

Temperamentul SENTIMENTAL

Să începem cu o precizare: împărţirea antică a lui Hyppocrate, cuprinzând temperamentele: coleric, sangvinic, melancolic şi flegmatic are tendinţa să vă repartizeze în categoria melancolicilor. După o apreciere superficială un om sentimental este considerat adesea melancolic.

Nimic nu este mai greşit decât să considerăm sentimentalul un temperament slab. Bănuim că nici dumneavoastră nu aţi accepta această tipologie şi v-aţi considera undeva la mijloc, între celelalte temperamente.

În realitate aveţi o trăsătură care nu este deloc slabă – emotivitatea. Oricare dintre “temperamentele emotive” are o viaţă interioară de o bogăţie care respinge epitetul slab. Dovada este dată de biografiile unor sentimentali celebrii ca Alfred de Vigny, Jean Jack Rousseau, Leconte de Lisle, astfel încât s-a ajuns la concluzia că sentimentalii prezintă un număr aproape infinit de varietăţi care nu se lasă reduse prea uşor la un singur tip.

Temperamentul dumneavoastră este “frate” cu tipul nervos, de care îl aproprie şi carenţa de energie. Citind descrierea “nervosului” aţi găsit probabil multe lucruri care vi se potrivesc. În ciuda acestor puncte comune, cele două firi sunt adesea în contradicţie: dacă “nervosul” rămâne un veşnic adolescent iritabil, “sentimentalul” este mai curând un permanent copil fragil şi sensibil. Dacă nervosul are uneori tendinţa să fie egoist, sentimentalul este mai curând egocentric, în sensul că pentru dumneavoastră tot ce se petrece în jur apare ca o problemă personală.

Ceea ce vă deosebeşte cel mai mult de nervos (şi vă aproprie de pasionat şi flegmatic) este desfăşurarea în timp a vieţii sufleteşti. Trăiţi mai curând în trecut şi în viitor decât în prezent. Vi se poate reproşa că nu ştiţi să uitaţi. Sensibil şi tentat spre autoanaliză, chiar dacă nu vă place, din teamă sau din rezervă, să vă destăinuiţi altora, vă supuneţi unei continue autoaprecieri, din păcate adesea subiective.

Vă cunoaşteţi mai bine slăbiciunile decât forţele. Pentru dumneavoastră principala problemă este voinţa, depăşirea acelei nesiguranţe, a neîncrederii în sine, care vă este proprie. Există o mare contradicţie între idealurile pure şi perfecte pe care le aveţi şi acest sentiment de neputinţă (de altfel nerealist). Mulţi sentimentali manifestă o resemnare anticipată, având o adevărată fascinaţie a eşecului, subtil exprimată în zicala populară: “mai bine un sfârşit cu spaimă, decât o spaimă fără sfârşit.

Pentru că am început prin a descrie temperamentul dumneavoastră, aşa cum se manifestă în special în adolescenţă, trebuie să mai notăm subiectivitatea dumneavoastră analitică – atenţia excesivă pe care o aveţi pentru amănunte - astfel încât adesea “din cauza copacilor nu vedeţi pădurea”, timiditatea şi nehotărârea paralizantă pe care o simţiţi atunci când trebuie să acţionaţi.

Despre sentimentali se spune că, spre deosebire de nervoşi, care încep mereu şi nu termină niciodată, ei se pregătesc mereu şi nu încep niciodată.

O interesantă trăsătură a temperamentului dumneavoastră este reacţia la situaţiile grave. Paradoxal, în timp ce micile neplăceri şi piedici vă tulbură profund, atunci când obstacolul sau pericolul devine clar şi nu mai poate fi amplificat prin imaginaţie, reacţionaţi cu mult echilibru şi curaj. Menţionăm acest lucru deoarece faptele eroice ale sentimentalilor I-au uimit de multe ori pe cei din jur şi au fost chiar relatate de scriitori.

Temperamentul COLERIC

Asemenea pasionaţilor, flegmaticilor şi sangvinicilor, şi temperamentul dumneavoastră este considerat puternic. Vă caracterizează în esenţă trei trăsături: o emotivitate puternică, multă energie şi o mare legătură cu prezentul.

La coleric dialectica interioară este mai puţin utilă. El este tentat atunci când nu reuşeşte ceva să schimbe mai curând obiectele sau situaţiile din jurul său, decât pe el însuşi. O altă trăsătură peste care psihologii vă recomandă insistent să treceţi este cea sintetizată într-o expresie caracteristică pentru dumneavoastră: “sunt aşa cum sunt şi trebuie să mă luaţi ca atare”, trăsătură excelent exprimată în celebrul “dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau” al lui Alexandru Lăpuşneanu.

Desigur, nu este nimic rău în faptul că, foarte natural, aveţi iniţiativa şi conduceţi grupul în care vă aflaţi. Necazurile apar atunci când datorită firii dumneavoastră prea aprinse, impulsive, prea puţin controlate, mai ales în adolescenţă, vi se întâmplă să faceţi gafe sau să întreceţi măsura.

Temperamentul dumneavoastră are o mare calitate: căldura, uşurinţa cu care vorbiţi cu oamenii, reconfortante chiar şi pentru temperamentele mai reci (flegmaticii, nonşalanţii, melancolicii).

Altfel, o trăsătură importantă a temperamentului coleric este valoarea mare acordată acţiunii. Psihologia şi literatura de specialitate au descris de multe ori destine tumultoase ale unor colerici ca Beaumarchais sau Hemingway, care au avut tendinţa să trăiască mai multe existenţe, să cunoască tot, să realizeze tot.

Alţi colerici, deşi excelent dotaţi, au realizat foarte puţin, fiindcă n-au reuşit să se restrângă doar la câteva domenii. “Strunit” prin educaţie şi integrare în colectiv, temperamentul dumneavoastră se îndulceşte şi devine mai stabil şi mai înţelept.

Temperamentul PASIONAT

Temperamentul pasionat a fost supranumit temperamentul celor trei forţe: afectivitatea puternică, activitatea intensă şi tenacitatea.

Dacă nu se poate vorbi despre superioritatea prin definiţie a unui temperament, se poate spune despre cel pasionat că este cel mai intens. Ceea ce iese în evidenţă la dumneavoastră este intensitatea dramatică şi concentrarea trăirilor. Marii pasionaţi ca: Napoleon, Marie Curie, Blaise Pascal, Lev Tolstoi, Ludwig van Beethoven, Luis Pasteur, au vrut “totul”. Spre deosebire însă de temperamentul coleric, pasionaţii intuiesc că nu pot ajunge departe decât stabilindu-şi o direcţie unică, mergând în profunzime. De aceea se spune că pasionatul preferă absolutul totalităţii.

Pentru că am început descrierea cu superlative şi pentru că nu dorim să vă măgulim gratuit amorul propriu, vă precizăm că pasionat nu înseamnă cu tot dinadinsul “genial”. Prea de multe ori unii pasionaţi nu se realizează, sau nu creează nimic, pentru că nu îşi îndreaptă forţele spre direcţii sociale utile.

Este un temperament echilibrat. Echilibrul dumneavoastră este însă scump plătit, fiind, după cum vă daţi şi singur seama, rezultatul unui efort de “strunire a tensiunilor” pe care vi le produc emotivitatea intensă şi dorinţa de a realiza cât mai mult. Din cauza acestor presiuni interioare, diferenţele de comportare, de personalitate între reprezentanţii temperamentului dumneavoastră sunt foarte accentuate.

Caracterologii francezi consideră că pasionaţii se manifestă de la singurătatea cea mai abstractă şi nedreaptă până la un adevărat model de echilibru şi sociabilitate în funcţie de gradul lor de interiorizare. În orice caz, ceea ce sunteţi la maturitate, găsirea unei vocaţii, depinde în cea mai mare măsură de ceea ce psihologii numesc “dialectica personală”, modul în care vă construiţi conştient şi voluntar o personalitate faţă de care aveţi toată răspunderea. Este motivul pentru care autoaprecierea acelor “lucruri pe care nu le cunoaştem despre noi înşine, sau dacă le bănuim ne este frică să le afirmăm cu certitudine”, constituie o adevărată datorie a temperamentului dumneavoastră.

Ca şi pentru sentimentali, trecutul, copilăria, amintirile au o mare importanţă pentru dumneavoastră. Puterea de muncă şi dorinţa de activitate vă orientează însă mai mult spre viitor, pentru că trăiţi mai mult pentru viitor. Napoleon spunea: “am trăit totdeauna cu un avans de doi ani”.

Cei mai activi reprezentanţi ai temperamentului pasionat au o obsesie a folosirii timpului care curge prea repede, supraîncărcându-şi zilele, scurtându-şi nopţile, renunţând la tot în favoarea muncii care îi pasionează. Pasteur remarca: “un singur lucru poate fi interesant – munca”.

O trăsătură negativă spre care este posibil să tindeţi e duritatea, neglijenţa faţă de oamenii cu care veniţi în contact. Uneori vi se reproşează individualismul, izolarea de cei din jur sau, dimpotrivă, tendinţa de a-i domina, de a spune “eu” în loc de “noi”. Adevărul este că oricât de multă energie, fermitate şi independenţă aţi avea, în afara colectivului nu puteţi realiza nimic viabil.

O ultimă remarcă despre dragoste. Caracterologii vă avertizează asupra tendinţei de a reacţiona după cum urmează: “îi dăruiesc celui iubit (celei iubite), toată viaţa mea”, ceea ce se poate traduce şi în: “îl (o) oblig să trăiască numai viaţa mea, nu şi pe a sa proprie, pe care eu oricum nu o înţeleg”. Pasionaţii vor să facă fiinţei iubite tot binele sau, dacă nu se poate aşa, tot răul de care sunt în stare.

Poate că principala primejdie a temperamentului dumneavoastră, atât de dotat, este excesul, fie în muncă, fie în familie, în relaţiile din societate, cu oamenii de care aveţi mare nevoie, iar principala cale spre succes este modestia, deschiderea spre lume şi spre oameni.

Temperamentul SANGVINIC

Temperamentul dumneavoastră a fost mult timp considerat, şi nu întâmplător, prototipul omului normal. Nonemotiv, capabil de o activitate susţinută, reacţionând prompt la realităţile înconjurătoare şi, în general, echilibrat, nu vă remarcaţi de obicei ca având deosebite probleme psihologice. Aceasta explică şi interesul mai redus al temperamentului dumneavoastră pentru investigaţii de tipul acestui test.

Psihologii sunt de obicei de acord că principala dumneavoastră calitate este bunul simţ, care vă face să vă bucuraţi de viaţă şi să nu aveţi dificultăţi în relaţiile cu oamenii pe care ştiţi să-i luaţi aşa cum sunt, punând foarte rar la inimă micile conflicte pe care, de altfel, aveţi priceperea să le transformaţi în jocuri.

Aparţinând unui tip care ştie să se exteriorizeze fără să se aprindă şi să-şi piardă controlul, sociabil şi plin de respect faţă de normele, vă remarcaţi în sens pozitiv, dar şi negativ prin abilitatea de a manevra oamenii şi lucrurile în propriul interes. Caracterologii remarcă tendinţa tipului dumneavoastră de a pune la punct o “tehnică a reuşitei” bazată pe experienţă, sau reţete de care ştiţi să nu vă îndepărtaţi, obţinând maximum de confort material şi moral.

Ar fi totuşi o eroare să transformăm normalitatea într-o vină şi dorinţa justificată a oricui de a trăi mereu mai bine şi fără conflicte în oportunism.. Nenumăratele exemple de sangvinici ca: Montesquieu, Giradoux, Anatole France, Montaigne, Helvetius, vin să demonstreze încă o dată că nu există temperamente negative sau pozitive şi că în nici un caz personalitatea conştientă şi responsabilă a unui om nu poate fi explicată prin integrarea pasivă a unui “dat” înnăscut. Reţinând aceste precizări, putem aminti în continuare dintre observaţiile referitoare la temperamentul sangvinic, aptitudinea de a păstra din viaţă ceea ce este plăcut, amical, util şi de a neglija pur şi simplu lucrurile neplăcute, dar evitabile. “Fugi de rele, cruţă-ţi mâhnirile, nu duce ştirile rele şi nu le primi”, spune Gracian într-o viziune tipic sangvinică.

Trăind activ, muncind eficient, fără grabă, cu optimism şi prudenţă, deschis spre orice experienţă utilă şi agreabilă, rezistent şi echilibrat, sangvinicul a fost considerat de unii psihologici un temperament ideal. Ca orice temperament şi acesta are însă dezavantajele sale, cum ar fi adaptabilitatea rapidă, bună pentru activităţi creatoare poate să nu mai fie valoroasă în relaţiile cu oamenii şi îndeosebi în ordinea morală.

Modul în care stabiliţi relaţiile cu oamenii este piatra de încercare a posibilităţii şi voinţei dumneavoastră de a dezvolta şi perfecţiona o personalitate multilaterală care să se identifice comunităţii umane.

Temperamentul FLEGMATIC

P. Grieger îl numeşte impenetrabil din cauza foarte reţinutei exteriorizări a vreunei emoţii. Realitatea este (aşa cum adesea emotivii nu sunt în stare să înţeleagă) că permanenta stăpânire de sine, care vă caracterizează, poate ascunde ca la oricare alt om o mare varietate de trăiri şi imbolduri. Ceea ce contrariază în autocontrolul dumneavoastră este originea sa gândită şi voită. Echilibrul, răbdarea, voinţa, meditaţia, care sunt în general calităţile temperamentului dumneavoastră, au reprezentanţi remarcabili ca: Charles Darwin, Pierre Curi, George Washington, Berthelot, Lavoisier, Franklin sau Kant.

Autoreconstrucţia logică şi voluntară pe care v-o atribuie psihologia maschează adesea o emotivitate destul de puternică. Mulţi flegmatici se apropie de pasionaţi sau sunt pasionaţi care au reuşit să-şi impună un puternic autocontrol. Datorită acestei obiectivităţi, temperamentul dumneavoastră refuză să vă determine să vă angajaţi în vreo acţiune înainte de a fi avut suficient timp să observe şi să aprecieze prudent şi distant. De aici, o serie de ocazii în care “pierdeţi trenul” – la figurat desigur, niciodată la propriu.

Pentru dumneavoastră totul se traduce în probleme care trebuie cântărite şi rezolvate pe baza unor reguli şi legi generale. Din cauza economiei de mijloace, păreţi adesea mai puţin activi, iar unii vă pot considera chiar leneşi, ceea ce nu este cazul.

Temperamentul dumneavoastră se caracterizează şi prin timpuria aparenţă adultă. Despre Lavoisier un biograf remarca: “la douăzeci de ani era un bărbat în toată firea, n-a avut tinereţe”. În copilărie este probabil că aţi fost liniştit şi serios, nici entuziast, dar nici negativist, de obicei atent, ascultător, adaptabil la un colectiv, dar puţin comunicativ. Este interesantă tendinţa pe care o aveţi, de a vă elimina din comportare orice nu ar avea vreun scop sau explicaţie.

Aproape puteţi fi recunoscut de oricine după formula preferată: “Este logic” sau “Nu este logic”.

Temperamentul AMORF

Slăbiciunea temperamentului dumneavoastră se manifestă pregnant în situaţiile critice. Altfel reprezentanţii acestui temperament nu se divulgă şi se recomandă mai degrabă prin ceea ce au pregnant: mobilitate şi echilibrare.

În condiţii de lucru neprimejdioase, nealarmante, cei cu temperamentul amorf acţionează normal şi chiar dovedesc răbdare, spirit de analiză detaliată, conştiinciozitate.

Revenind la temperamentul dumneavoastră, trebuie să-l diferenţiem de cel melancolic prin plasticitatea sa mare şi prin legătura directă cu realitatea imediată. De aici şi constatarea că viaţa dumneavoastră depinde în cea mai mare măsură de mediul în care trăiţi, de educaţie, şcoală, locul de muncă. Potrivit părerii lui Scheldon, sunteţi prin excelenţă omul pe care îl defineşte şi îl determină meseria pe care o are.

Reprezentanţii temperamentului amorf se pot remarca prin rezultatele excelente atunci când îşi descoperă şi folosesc vreo aptitudine specială. Este cazul fabulistului La Fontaine sau al celebrului actor Alec Guiness. De altfel, mulţi actori aparţin acestui tip de temperament datorită plasticităţii şi rezonanţei lor înnăscute.

Principala resursă prin care vă puteţi depăşi inhibiţiile este inteligenţa. Problema este să puneţi în aplicare concluziile juste la care ajungeţi. La temperamentul dumneavoastră trebuie precizat mai mult ca oriunde, caracterul lui psihic. Mulţi cred că un temperament slab înseamnă neapărat un fizic plăpând şi o apariţie palidă.

Nimic mai greşit. Această caracteristică a temperamentului dumneavoastră se referă nu atât la resurse cât la economia de energie, deoarece nu sunteţi lipsit de robusteţe, de forţă şi rezistenţă fizică, capabil fiind de numeroase rezultate sportive. De altfel, mulţi amorfi îşi aleg ocupaţia de profesor de sport, căci sunt asemănaţi cu un motor care demarează lent şi are nevoie de mult carburant şi scântei puternice.

Accentuăm: căutaţi aceste scântei la cei din jur. Căutaţi profesiuni în care impulsul spre activitate să vină de la alţii, fie prin organizare disciplinată, cum este armata, fie prin contactul cu un public permanent şi variat care să vă ceară să acţionaţi, cum sunt actorii şi profesorii.

Sociabil, conciliant (poate superficial), vă va fi uşor să vă adaptaţi. Probabil că marea confruntare pe care trebuie să o aveţi pentru a realiza ceva în viaţă va fi împotriva celui mai mare duşman pe care îl aveţi – comoditatea.

Temperamentul MELANCOLIC

Nonemotiv, inactiv, interiorizat şi având tendinţe să amâne totul, melancolicul se hotărăşte greu să acţioneze. Ca şi temperamentul nonşalant, temperamentul dumneavoastră a fost multă vreme neglijat şi greşit înţeles de caracterologi.

Este de remarcat că temperamentul dumneavoastră este opus simetric celui coleric. Lipsit de multe dintre calităţile acestuia, melancolicul are în schimb altele. Trebuie să vă spunem că pentru temperamentul dumneavoastră este mai mult ca oriunde adevărată constatarea că nu există trăsături psihologice înnăscute bune sau rele prin sine, ci orice trăsătură devine utilă, valoroasă sau dăunătoare în funcţie de educaţia şi autoeducaţia responsabilă.

Să menţionăm câteva aspecte negative ale temperamentului dumneavoastră. În primul rând tendinţa de a se strecura neobservat, de a se confunda cu decorul. Apoi, caracterul ascuns, închis, care de multe ori este cauza lipsei de înţelegere a celor din jur. Un al treilea dezavantaj pe care mulţi psihologi îl consideră principal este înclinaţia spre o reverie neconstructivă, care se rupe de realitate.

Totuşi aceste scăderi îşi găsesc antidotul în acelaşi mare catalizator al valorii umane care este de fapt pentru toţi oamenii, indiferent de orice clasificare temperamentală, inteligenţa, participarea socială şi munca.

Eu sunt un punct de suspensie

2010-02-21T16:13:00.006+02:00

Ştii e ca şi când ar veni după ceva vreme un uriaş ştirb şi-ar saliva printre dinţii lipsă pe castelul tău de nisip
Păi normal că se duce fraiero nu puteai să-l zideşti
Aşa au păţit ăia din poveste ştii care ăia de grohaie
Nu nu pot să le zic bărbaţi c-aş jigni porcii
Da n-am chef de semne de punctuaţie azi
Am chef să fiu sexistă misandră şi incorectă
Da da aşa cum suntem toti cand nu ne mai cântă nimeni
Că arcuşul e rupt vioara e stricată
E stricată iar eu o să mă tatuez
O să-mi tatuez indiferenţă în ochi şi-n palme
Şi-o să dăm o petrecere eu cu mine şi cu pisica de la geam
Aia portocalie care se suie pe viţa de vie
Simpatică inocentă şi care n-are nevoie de tatuaje
Sau de vioară sau de-arcuş
Sau de tine

Tu ce generaţie eşti?

2010-02-18T17:23:00.011+02:00

În avântul meu de a căuta materiale pentru lucrarea de licenţă pe o temă feministă, am experimentat nişte senzaţii nu tocmai plăcute.

M-am gândit la societatea patriarhală: un burtos la costum, cu o scobitoare între dinţii de aur.

M-am gândit la bunicile noastre: femeile care ştiu cel mai bine ce-nseamnă aberaţia "femeia nebătută e ca un cal neţesălat". La telenovelele care le sunt cârligul de mascare a singurătăţii. La comunităţile bisericeşti care le ambalează într-o formă de acceptare într-un grup, cu preţul plecării capului.

M-am gândit la mamele noastre care, odată ajunse la 50-60, au fost nevoite să tragă după ele şi criza vârstei a doua a taţilor. Şi să spele vase în acelaşi timp. Şi, eventual, să ne şi suporte, înţeleagă, asculte.

M-am gândit la surorile noastre care s-au zbătut multă vreme între "studii intense" şi angoasa societăţii româneşti. Multe au plecat în alte ţări, altele preferă să închidă ochii şi să-şi astupe urechile cu muzică atunci când se duc la job. M-am gândit la presiunea cutumelor de a te mărita cât mai devreme. La cum te judecă oamenii când ai 33 de ani, o carieră strălucitoare pusă cap la cap de tine însăţi fără niciun compromis şi... niciun soţ.

Şi m-am gândit la mine. La prietenele mele. La teama constantă de a nu face rău, greşit, aiurea. La nevoia perpetuată de a întreba un prieten, un tată, un unchi dacă ce facem e corect. La mesajele în care femeia- obiect sau femeia-victimă sune materialele care domină conceptele mass-mediei.

Şi apoi am citit asta:

Despre femeile care trăiesc: o sinteză generală, relativ subiectivă -Mihaela Miroiu-

Generaţia mamei mele (femeile de peste 60 de ani):

Cele mai multe sunt văduve (80% dintre văduvii din România). Bărbaţii au o viaţă mai scurtă şi suferă de «mortalitate în exces» (beau mai mult, fac accidente, se tem de doctor, nu iau pastile, nu ţin diete, fac sindrom de non-sens dacă ies la pensie sau pierd locul de muncă).

Sunt pensionare cu vechime în muncă în jur de 35-40 de ani, cu pensii mizere, dependente de copiii lor sau, în cazul în care nu au sprijin,dependente de pomeni la poarta bisericii, de lista de întreţinere care le poate duce la preinfarct sau, mai rău, de şmecheri care le promit îngrijire în schimbul locuinţei. Cele din urmă aprind câte un bec de 25 de waţi, se decuplează de la căldură sau fac stereo la calorifere, ţin posturi forţate, sunt profund malnutrite şi deprimate, fac cozi interminabile la medicul de familie şi la medicamente compensate şi, mai ales, sunt mereu speriate.

Nu sunt învăţate să se asocieze ca să-şi rezolve problemele şi să-şi facă viaţa suportabilă. Trăiesc mai ales singure sau în vecinătate.

Dacă nu ar fi telenovelele, viaţa lor ar fi mult mai goală şi mai tristă. Unele au nepoţei în creştere şi mai uită de ele, de singurătate şi de umilirea lunară sosită o dată cu cuponul de pensie.

Generaţia mea (femei de 45 – 55 – 60 de ani):

Cele norocoase, inteligente şi productive avem ce munci: mai precis avem câte 2-3 slujbe mai bine plătite, ne descurcăm financiar, am făcut ceva cheag, eventual împreună cu soţii proprii, dacă aceştia au rezistat în ritmul nostru. Avem un sindrom workaholic pronunţat şi uităm că mai există şi altfel de viaţă în afara datoriilor către slujbe. Suntem la vârste la care ne-am atins apogeul carierei, adică, pe scurt, nu mai avem iluzii că putem merge semnificativ mai departe.

Ne-am angajat alte femei să facă parţial menaj în locul nostru. Răspundem de mamele noastre dependente, de soacre, de copiii noştri dependenţi sau semi-dependenţi, suntem la răscruce de generaţii, cu responsabilităţi multiple. Bărbaţii corespunzători nouă ca înzestrări intelectuale sunt capitalişti, manageri de firme mari şi de bănci, politicieni, rectori, directori, inspectori. Câştigă incomparabil mai bine ca noi, au pâinea şi cuţitul în toate domeniile.

Unele dintre noi sunt divorţate din iniţiativa fostului soţ, bărbat de top care face parte din categoria celor care îşi schimbă nevestele «ancien régime» cu altele mai tinere, mai decorative şi mai afişabile ca trofeu al postcomunismului de succes. După depresia de despărţire şi menopauză prematură, de regulă se adună şi muncesc mai abitir, dacă au ce. Foştii lor soţi se bucură de noua familie, au copii mici, eventual un harem simultan sau succesiv.

Unele dintre noi au luat drumul vestului pentru menaj la copii sau la doamne în vârstă. Strâng ceva bănuţi de siguranţă, ca să nu îşi urmeze mamele pe drumul umilirii şi să îşi ajute copiii şi bărbaţii fără loc de muncă, pensionaţi prematur, parcaţi la victimele favorite ale tranziţiei. Poate nici nu prea se grăbesc să se întoarcă lângă ei, să îi vadă în crize de sens, neputinţă şi adesea de alcoolism.

Unele dintre noi lucrează în industrie uşoară, în comerţ, în alte categorii de servicii, câştigă relativ prost, dar practică arta descurcării: ciorbe lungi, tocăniţe, haine second-hand, reparaţii pe cont propriu la case, reeşapări periodice la electrocasnice.

Unele dintre noi lucrează în învăţământ şi în sănătate. Este un pact major cu sărăcia şi desconsiderarea pe care nu au consimţit să îl facă, dar îl îndură. Sindicatele conduse de bărbaţi din aceste domenii s-au dovedit cele mai ineficiente. Bărbaţii au migrat fie spre poziţii ierarhic-superioare bine plătite, fie au părăsit aceste zone ale celei mai largi desconsiderări politice.

Unele dintre noi au aflat că o femeie de peste 45 de ani nu are căutare pe piaţa muncii, că încetează să fie tratate ca profesioniste, dar şi ca femei. Bărbaţii din aceeaşi categorie sunt profesional la apogeu şi rămân bărbaţi în imaginea publică.

Generaţia 30 – 45 de ani:

Seamănă parţial cu cea dinainte în sensul succesului: roluri multe, slujbe multe, adaptare mai rapidă. Lucrează în domenii noi, mai ales în cel bancar şi în computere. Bărbaţii au de obicei un rol obligatoriu: cel profesional. Ajung în managementul de vârf fiindcă scapă de grija lor, a copiilor şi a vârstnicilor pe seama femeilor lângă care trăiesc.

Femeile au mai multe şanse decât bărbaţii să fie acceptate în vest la această vârstă, fie şi în calităţile anterior pomenite. În schimb îşi lasă copiii acasă cu soţii sau cu părinţii. Soţul preia mai greu sarcinile de părinte activ şi copiii sunt mai mult de izbelişte. Statul se bucură la banii aduşi de femei în PIB şi nu le dă nimic înapoi în sensul preluării unei părţi din îngrijirea copiilor.

Femeile care lucrează în servicii, textile şi comerţ câştigă de regulă destul de puţin ca să se poată întreţine singure. Ajung destul de dependente de bărbaţi şi uneori acceptă inclusiv relaţii violente ca să păstreze sursa suplimentară de venit fără care nu-şi pot creşte copiii.

Femeile din învăţământ, sănătate şi administraţie nu depăşesc oficial salarii între 600-1000 de lei noi, indiferent cât de mult muncesc şi cât de bune sunt. Simţul exacerbat al datoriei şi al auto-sacrificiului le face să continue fără revendicări majore. Bărbaţii nu intră sau pleacă rapid din aceste zone spre servicii mai bine plătite.

Generaţia 20 – 30 de ani:

Este generaţia de femei care au prins în socializarea timpurie prin massmedia (inclusiv emisiunile şi revistele pentru femei) ideea că resursele sunt la bărbaţi şi că redistribuirea lor depinde de felul în care femeile sunt în stare să fie competitive pe piaţa bărbaţilor posesori de resurse. Reţeta universală la această vârstă este să fie cât mai atrăgătoare, cu preţul anorexiei şi al investiţiilor majore în înfăţişare. Se pregătesc să ţintească la cei mai de succes bărbaţi. Probabil bărbaţii acestei generaţii vor face complexe grave de loseri dacă nu au succes financiar şi social.

Este şi generaţia de femei dezinhibate sexual, dar şi de bărbaţi mai puţin romantici.
Este şi generaţia de femei care ştie să ceară, din păcate mai puţin public şi mai mult privat. Este generaţia de femei în care educaţia superioară devine o educaţie de masă într-o proporţie mai mare decât cea a bărbaţilor. Este generaţia de femei care se pregăteşte de economia de know-how şi cea digitală din care vor putea trăi mai potrivit calităţilor şi rolurilor lor şi cu bani mai mulţi. Probabil scăderea rolului industriilor şi schimbarea tipului de economie îi va afecta pe bărbaţi mai mult decât pe femei.

*Sursă: Cartea neagră a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi în România- Societatea de Analize Feministe (AnA)

Un moment

2010-02-12T18:00:00.004+02:00

- "Bărbaţii sunt nişte animale nesatisfăcute care ezită între mai multe frustrări!" zise furioasă.
- Ce urât spus! Ai tendinţe de misandrie?
- Azi, da!

Ami

2010-02-03T21:45:00.010+02:00

Oricine atinge un apogeu al tâmpeniilor. Anul "rebel" din liceu. Cel în care bei primele 10 shoturi de tequilla (unul după altul), fumezi prima ţigară după reguli prestabilite în sesiunea de "ţine aerul în piept, ţi-am zis!", fugi de gardă la 10:01 seara sau te îndrăgosteşti de vreo fantomă.

Şi în vârtejul de fum turmentat o mână ameţită te ţine pe sus, doar-doar degetele ei sub picioarele tale te vor sălta după zidul ăla aşa mare, cât lumea-ntreagă. Zid pe care oricum nu l-ai vedea decât atunci când e prea târziu.

Nu numai eu am înţeles asta. Închipuie-ţi o unitate de oameni mergând în stânga-dreapta în ritm de ping-pong, respirând în jurul unei voci arogante care se afla în centrul lor. Şi mai închipuie-ţi că centrul acelei mingi de mâini şi picioare se putea oricând detaşa şi înălţa pe-o scară de statusuri, identităţi şi stări diferite, în funcţie de cât de înalt îi părea omul spre care trebuia să se întoarcă.

Într-o zi nucleul ăsta de idei arogante s-a aşezat în dreapta mea. "Eu sunt Ami." mi-a spus şi mi-a desenat una din măştile ei spânzurate, în semn de încredere. În fiecare zi schiţa cu afecţiune o idee de-a ei; chiar şi când scria, parcă mâinile-i mângâiau paginile. Era ca un ritual pe care-l respecta meticulos, zi de zi, an de an.

Probabil că era singura regulă pe care-a respectat-o vreodată, pentru că la primul ding al soneriei se transforma, din nou, în nucleul voluptos şi aparte şi pleca la fumat "cu oile".

Când a fugit să fure trecutul, m-a pupat pe frunte şi mi-a zis să am încredere. Ca să mă conving că am, mi-am pus lacrima în penar. A treia zi ne-am vorbit din priviri şi am înţeles că trecutul nu vroia să fie furat. În ziua aia mâna i-a tremurat şi n-a mai desenat. Aşa că am încercat să-i scriu.

Cu fiecare-i sclipire din ochi, scriam din ce în ce mai mult. Rodeam pixuri, creioane, cerneală, hârtie, hrăneam o motivaţie şi mă aşteptam să-i placă. I-am scris, într-un final, după o vară, o nuvelă. "O lalea pentru Theodora", una pentru ea şi alta pentru noi.

Când era veselă, cânta nimicuri pe care le filmam. Nimicurile ei conturau forme geometrice în aer şi le număram apoi laturile împreună. "Zăpăcito", se plângea şi căsca moale, ca o pisică birmaneză.

Între timp mă învăţa cum plictisul poate fi o formă de creaţie, cum poţi cânta oricând, orice, oricui, cum la cald poate să-ţi fie frig şi lumea de lângă devine o saltea imensă cu apă pe care nu-ţi poţi ţine echilibrul decât dacă ai în mânecă biletul norocos pe care scrie "dragoste". Ami mi-a arătat cum se scrie "prietenie", cum se colorează "sinceritate" şi, fără să ştie că avea puterea, m-a învăţat să simt "dor".

În ultima zi, s-a îmbrăcat în mireasă şi îi străluceau degetele. De mână cu ideile-copii, schiţele iubăreţe şi nimicurile cărlionţate, a luat aer în piept şi a fugit. De data asta ca să schimbe lumea. Tu te-ai gândit că lumea vrea să fie schimbată?

Ana

2010-02-01T21:53:00.006+02:00

Când eşti mic, îţi alegi prietenii în funcţie de cât de bine se pricep la lucruri care ţie îţi par imposibile sau tabu. Pentru că te fascinează şi pentru că în ce fac ei găseşti o oarecare libertate pe care tu n-o ai. Asta până vine maică-ta să te ia de urechi în casă.

Din momentul când săracu-i Zozo a fugit de ţipetele mele şi-ale soră-mii din dormitor şi i-am urmărit coada stufoasă până la mănuţele protective, blonde şi grăsune din balconul vecin, ştiam că trebuie s-o cunosc şi să intru în lumea ei. Şi cum zâmbea cu nasu-n blana lui, am făcut cunoştinţă cu cea care s-a dovedit a fi pe parcurs una din cele mai bune prietene din copilărie.

Pe mine Ana m-a învăţat cum se mângâie un câine. Sau o pisică. Sau o broască ţestoasă. Sau o şopârlă. Sau o libelulă. Sau chiar şi un gândac. Întreaga ei casă era ca o grădiniţă zoologică în care Pif- căţelul- schelălăia pe acordurile pianului şi între râsetele ei. Trebuia să păşeşti mereu printre zdrăngănele, jucării, creioane colorate, cărţi, casete, baloane şi confetti ca să ajungi la urechile ei să te ia în seamă.

Era atât de veselă şi aiurită mereu, de parcă toată dragostea din lume se transformase într-un butoi al petrecerii-fără-de-sfârşit, maestrul de ceremonii fiind mereu imaginea mamei singure, femeia puternică, independentă şi la fel de copilăroasă precum copilul ei.

"Dacă îmi citeşti numele invers, tot Ana iese. Ce tare, nu?" mi-a zis în prima zi râzând şi m-a luat de braţ să mi-l prezinte pe Bilé. Bilé era un câine de-al străzii, mic, gri, lung, cu urechi clăpăuge şi unghii atât de lungi, că în drum spre şcoală auzeai cum te însoţeau lăbuţele lui care furnicau asfaltul. Bilé era "fratele" Biţăi, o căţea mare, albă şi grasă, cu ochii blânzi de vacă şi care niciodată nu lătra. Ana o iubea pe Biţa. Pentru că dădea din coadă când îi auzea vocea şi o pupa mereu. Şi mai era şi Ţuchi, o corcitură ciufulită de gri, alb şi negru, la fel de impozantă şi fudulă precum un Chihuahua înfumurat şi cu un lătrat de fugeau vrăbiile.

Ăştia eram. "Gaşca". Noi şi "gaşca". Ana era un fel de lider al "găştii". Îmi aduc şi acum aminte cum ne convinsese să plecăm în parcul central să-l spălăm pe Bilé în fântâna arteziană. În final , evident, a reuşit el să ne spele pe noi. Dar Anei nu-i păsa. Cu hainele şi părul ud râdea ca o zi de vară şi se lăuda maică-sii pentru ce-a făcut. Şi pentru asta primea bomboane. Ciocolată. Jucării. Culori. Dragoste.

Şi nu era răsfăţ. Era copilul iubit şi care oferea iubire şi încredere oricui iubea la rândul său.

Când Biţa a făcut pui, am reuşit să le găsim stăpâni aproape tuturor, mai puţin lui Lăbuş. "Că aşa îl chema pe căţelul din Toate pânzele sus. Şi parcă seamănă." a stabilit Ana. Şi aşa a rămas.

Când veneam de la şcoală, mergeam să ne jucăm de-a sirenele. Şi naiba să mă ia dacă am ştiut vreodată cum se transformau plapuma şi cearşaful albastre în oceane magice şi Pif cel mic şi pufos, cu tridentul în bot, în bestia apelor. Se îmbufna mereu, dar Ana îl lua afară să ţopăie împreună pe ritmuri de "We're goin' to see the Wizard, the wonderful wizard of Oz".

Şi doar imaginează-ţi cum stăteam şi admiram zâmbind tâmp, până nu se mai vedeau, copilul blond şi creţulinul ei care ţopăiau în acelaşi timp pe drumul cărămizilor de aur în călătoria infantilă către castelul de smarald.

Niciodată n-am ştiut dacă l-a găsit până la urmă. Dar nu, n-aş putea să spun că era o Dorothy a anului 2000, pentru că Ana n-a avut niciodată nevoie de pantofii roşii ca să se întoarcă acasă. "Acasă" erau braţele mamei ei, care cu un "Aşa, Ana? Iar ai adus căţei în casă?" o săruta mândră pe frunte şi-i spunea că are o inimă cât soarele. Şi chiar avea.

Anda

2010-01-22T14:36:00.007+02:00

Ştii cum unele fete emană senzualitate când sărută fumul unei ţigarete? Cum se cambrează în cenuşiu şi apoi chicotesc pe seama jocului lor? Ştii cum tot ele au un talent în a colora o idee şi a o pune pe pânze vii, expresive şi incerte?

Acesta este crochiul meu despre calmul discret şi firav al celei căreia mereu i-e bine şi comod să deseneze zâmbete. E conturul siluetei căreia nu i-e greu să găsească un fir de aur în zilele de piatră, fir pe care şi-l leagă de mijloc şi apoi se lasă rostogolită de el într-un dans determinat de oameni fără faţă, mâini sau cuvinte. Este schiţa mea despre copilul mare, frumos şi care respiră calculat când bulele de apă îi sufocă pe cei din jur, iar ei îi gâdilă tălpile.

Pe Anda am cunoscut-o în ziua în care fâlfâiam o foaie cu un 6 zgribulit prin faţa facultăţii. Printre dinţi îmi blestemam zilele şi penibilul situaţiei mă făcea să sper că foaia aia atârnă singură de copac şi din mine se dizolvă doar o voce care le va atrage colegilor de grupă cumva atenţia spre cea cu părul vâlvoi şi lipsă acută de chef.

Dar cum nici atunci nu trăiam într-o lume ideală, tremuram şi eu şi foaia mea de frig şi stres, neluate în seamă. De nimeni. Până când chicotitul ăla vesel (decent, nu tipic orei de sport din clasa a V-a când jucai şah iarna) mi-a întins mâna, m-a dus apoi la bere şi mi-a oferit o felie mai mare de încredere decât meritam de la prima întâlnire.

Toate întâlnirile cu Anda erau ca serii de degustat porţii de viaţă pe care niciodată nu aveam să le încerc. Fiecare sortiment de poveste mă purta către ceva ce eu nu aş fi cunoscut niciodată. Sau cel puţin nu atât de repede. Cu toate că ar fi trebuit să ştiu multe trucuri ce ţin de efeminizare, preferam să le-aud rostite de ea. Mă simţeam ca un mic băieţel care trage cu ochiul în duşul fetelor mai mari.

Imaginează-ţi o tipă incredibil de frumoasă în simplitatea ei, acel personaj pe care orice om îl întâlneşte la un moment dat în timpul vieţii şi-i răstoarnă cutiuţa cu judecăţi despre multe segmente ale existenţei. Copilul ăsta mare şi fascinant m-a învăţat să visez şi să trăiesc călătorii care nu erau ale mele, să apreciez o ieşire nocturnă în timpul săptămânii, să citesc şi să înţeleg intenţii, să fiu frumoasă în cele mai negre situaţii, să ridic privirea când mă afundam singură în scenarii imaginate şi să fiu diplomată şi caldă când mă lăsam dusă de valul orgolios. Era ca şi cum o sferă de foc negru şi morocănos s-a întâlnit din greşeală cu o perlă rece şi colorată. Şi n-a topit-o.

Tot ea mi-a arătat cum e să trăieşti drama fetei din cărţi şi totodată singure. Sorbeam cafea după cafea ascultând nume de crai rataţi sau împiedicaţi în drumul lor până la ea, nume după dezamăgire şi pagină după poveste. Era un fel de "nu mă mai satur de tine" urmat de un semn mare de întrebare: o invidiam sau mă imaginam în locul ei? Sau era vreo diferenţă?

Mi-a fost mereu teamă să nu mă apropii prea tare, pentru a nu mă lega singură cu funia posesivităţii. Pentru că fetele ca ea nasc în tine sentimente extreme pe care nu le poţi explica decât când ai ieşit din sfera fascinaţiei. E imaginea muzei care-şi scăpa batista şi apoi râdea de ce-a făcut. Şi şi-o lua singură de pe jos, dat fiind că toţi cavalerii cădeau unul pe altul să ajungă să o ridice primii.

Oricum, de fiecare dată când o văd îi radiază câte-o parte a corpului, fie pentru a le ascunde pe celelalte, fie pentru că îmi imaginez eu că lucrurile aşa trebuie să fie. Ultima noastră întâlnire s-a terminat cu o îmbrăţişare sinceră şi zâmbetul ei specific pe care l-am luat ca un plus de motivaţie să nu pic examenul.

Trebuie să recunosc că eram puţin geloasă că se va întoarce la job unde îşi va irosi grimasele unor clienţi la fel de fascinaţi de ea ca şi mine. E foarte probabil un semn de egoism murdar din partea mea, dar -cu toate că aş simţi orice rău al ei ca fiind unul asumat- ea e cea care îşi alege firele de aur pe care să se legene.

Niciodată nu voi putea uita, totuşi, cum ochii ei mi-au dezvăluit alfabetul discreţiei şi al feminităţii. Fetele ca ea sunt motivul pentru care Minulescu îi scria Multaşteptatei şi pentru care Stănescu îşi izbea tâmpla de stele. Şi pentru care eu, ca mulţi alţii, mă întreb de fiecare dată când mi se-ncurcă firul de aur "Ce-ar face Anda?".

curaj, găină!

2010-01-21T18:18:00.011+02:00

Încerc de ceva vreme să-mi fac curaj să scriu mai mult, să "dezvolt" cumva mini proiectul ăsta personal- anume blogul. Nu am încercat niciodată să-l afişez ca pe o carte de vizită, nici să-l promovez prea mult.

De altfel, ca mulţi alţii din generaţia mea care au un blog, dar nu-l folosesc la capacitate maximă. Probabil atitudinea asta survine dintr-o teamă de a nu greşi, de a nu te arăta ceilalţi cu degetul sau de a te arăta pur şi simplu într-un context negativ.

Nu am degete la mâini să enumăr oamenii pe care-i cunosc şi pe un spaţiu virtual postează doar filmuleţe, poezii, versuri din cântece etc. Realizează că pe nimeni nu interesează şi în vecii vecilor nu vor ajunge să aibă mai mult de 10 vizitatori pe lună, dar pentru ei e doar un proiect personal în care investesc timp, de care se ataşează şi pe care-l asociază cu un jurnal sau un oracol sau orice alt lucru care în copilărie le plăcea şi le accentua încrederea în ei înşişi.

Eu iniţial scriam pe fanclub.ro un fel de jurnal unde, sub anonimat, eram uneori destul de apreciată. Pentru mine şi cei ca mine- cred- feedbackul pozitiv al celorlalţi mă motiva să scriu şi mai mult.

Dar apoi am încercat şi apele bloggingului. Cu numele şi semnătura mea. Nu ştiu în ce măsură mă pricep la asta (este foarte posibil să fiu departe de a mă numi bloggeriţă), probabil un influencer din online s-ar plictisi cu boltă ( :) ), dar, paradoxal, nu asta este şi nici nu vreau să fie cartea mea de vizită.

Poate că dacă aş fi postat sub anonimat, din nou, aş fi avut mai mult curaj să scriu tot ce-mi trece prin cap. Poate da, curaj e cuvantul potrivit şi doar el e cârligul de care te agăţi în lumea asta a online-ului.

Sau poate e totul în capul meu şi e încă o încercare nereuşită de a-mi pune gândurile în ordine. :))

Alb

2009-12-18T13:41:00.007+02:00

M-aş izola într-un corp surd în care să nu vibrez decât la sunetele zăpezii. Într-o grimasă indiferentă la tot ce-nseamnă Crăciunul în bani.Într-un abur grosolan care contureaza zâmbete pe geamul omului mic.

Ninge atât de mult, parcă m-ar lovi "meriţi să nu ajungi acasă".

"E tarziu si mi se face ceaţă,
Mă-ntunec până-n gând şi ochii parcă nu mă mai vor.
În suflet am copii care se dau pe gheaţă,
Măcar atât să fiu o vreme patinoarul lor.

...

Cănd mă mai joc de-a viaţa şi de-a moartea,
Mă construiesc din lut şi-mi pare lutul încă nears.
Aştept tremurător să se deschid-o poartă
Şi să ţâşnesc în albul iernii ca să-l invit la dans."

("Iarna"- trupa SincretArt, Tulcea)

Oul sau Găina?

2009-12-14T19:17:00.007+02:00

Definition • Print advertising is the dissemination of advertising messages using visual, printed items. … An optimal combination of images, colors, and text in a print ad can help build brand awareness, especially when the same combination is used over and over again in subsequent ads. ( de aici)

După vizionarea mult-discutatului film „Art & Copy”, s-au născut reacţii fie despre calitatea filmului sau relevanţa lui, fie despre noutatea pe care a adus-o sau nu.
Cert este că un lucru pe care mulţi nu-l ştiau şi se pot mândri că îl cunosc datorită filmului este că Bill Bernbach, când s-a alăturat echipei Grey Advertising, în 1945, a pus art-directorul lângă copywriter, fiind primul care a realizat potenţialul creator al unei atât de neaşteptate echipe.

Evident, mi-am pus mai apoi întrebarea „de unde ierarhizarea asta atunci?”. Era oare mai important în trecut cuvântul sau desenul şi de ce?

Istoric vorbind, puterea desenului a fost (şi este, chiar şi azi, în unele locuri) destul de mare, având în vedere nivelul de educaţie şi analfabetism preponderente în istoria umanităţii. Ca vechime, desenul are picturile rupestre ca strămoş, fapt care ar putea situa vizualul pe primul loc. Dar acest fapt poate fi contraargumentat de scrierea hieroglifă care datează de mai bine de 5000 de ani (cu aproximaţie, mileniul III Î. Hr.)

Pe de altă parte, numele lui Gutenberg se leagă de apariţia tiparului în 1450- moment de cotitură pentru fenomenul de circulare a informaţiei, dar şi pentru istoria advertisingului. S-a început cu un atlas, apoi s-au promovat chiar cărţi religioase, urmând ziarele în care predomina desenul ş.a.m.d.

S-a continuat cu ceea ce chiar şi azi dăinuie sub numele de „print”. Prin secolul XVIII un tip pe nume Benjamin Franklin s-a gândit să mărească fontul cuvintelor, aşa încât ad-urile să fie mai lizibile, inteligibile. Azi orice materializare vizuală creativă este compusă din cuvinte şi desen. Cu toate că se poate ca în perioada de teasing să apară un cuvânt sau doar o imagine pentru a anima interesul pentru campania ta, mesajul nu poate fi înţeles fără o parte (cuvântul) sau alta (desenul). Să pui pe un ring art director-ul şi, în colţul opus, copywriterul, e ca şi cum ai vrea să desparţi yinul de yang, zenitul de nadir, albul de negru şi să rămâi cu ce-i la mijloc- o linie imaginată doar de tine.

Pentru că, în esenţă, un concept nu e suma unor entităţi definite. Ar semna ca însuşi conceptul să fie format din mai multe concepte, deci să nu existe decât ca o grămadă de elemente creative. Cu atât mai mult, conceptul creativ nu se naşte dintr-o parte sau alta. El e o rezultantă dintre art şi copy, copy şi art, art în copy sau copy în art. Sau invers.

Am obosit.

2009-12-11T16:53:00.007+02:00

În acest post mă plâng, aşa că te rog închide fereastra dacă te plictisesc lamentările.

Sunt furioasă. Mă plâng pentru că... am obosit.

1. Am obosit să mă zbat într-o vârstă despre care alţii au preconcepţii. Să fiu mai capabilă sau cel puţin la fel de capabilă, dar cu singuranţă mai informată decât mulţi ale căror vârste în medie aritmetică e mai mare de cei 21 amărâţi ai mei şi să mă spetesc din răsputeri să ies din sufocarea asta.

2. Am obosit să scriu proiecte, proiecţele, mini eseuri, mini referate, mini mega teme pe acelaşi subiect OVER AND OVER AGAIN.

3. Am obosit să fiu tratată ca un retard mintal care nu înţelege care e diferenţa între "public şi privat" şi să-mi pierd ore preţioase din zi pentru un curs la care îmi chinui urechile să înţeleagă în ce fel se construieşte calea discursului academic frumos studiat în stilul blabla caracteristic.

4. Am obosit să fac parte dintr-o generaţie exploatată de tot felul de bişniţari sau demagogi care îţi văd tinereţea proporţională cu lipsa de argumente în a cere un salariu pe măsură şi te muncesc ca pe plantaţie pentru asta.

5. Am obosit să mi se insulte inteligenţa de oameni care habar n-au despre ce vorbesc, folosesc truisme şi se afişază ca mari experţi în domeniul în care activează.

6. Am obosit să muncesc degeaba.

7. Am obosit să fiu amabilă cu oamenii care deschid ochii mari când vâd că am habar despre ce vorbesc.

8. Am obosit să stau la cheremul sau să citesc articole despre activitatea unor incompetenţi care scriu verbul "a crea" greşit.

9. Am obosit să-mi vâd tinereţea trecând pe lângă mine, eu fiind deja omul mare despre care mi se tot povestea.

10. Am obosit să aud discuţii despre "cum ne cărăm mai repede din ţară".

11. Am obosit să văd oameni cu incredibil de mult potenţial care se îndreaptă spre un job de vânzător în Anglia cu 1000 euro salariu.

12. Am obosit să aştept săptămâni întregi răspunsuri la teste şi testări (pentru care-ţi pierzi un weekend şi te implici) de la oameni care cultivă apologia bunului simţ şi al devizei "ştiu ce-nseamnă să dai un interviu şi să nu ţi se răspundă". Nu mai spune că faci, dacă nu faci, om fără cuvânt!

13. Am obosit să visez la o lume corectă, în care nu eşti judecat după mărime, culoare sau sex.

14. Am obosit să realizez că m-am născut prea târziu şi că-mi va fi foarte greu să-i fac să mă asculte.

Mă oboseşte chiar şi lista asta.

A fi sau a nu fi interactiv?

2009-12-04T18:02:00.000+02:00

Sub lumina reflectoarelor pozează, de ceva vreme, interactivitatea social media. Imaginează-ţi că lansezi un nou produs. Crezi în el. Îl promovezi cum poţi. Pe lângă idei tradiţionale, ataci şi new media din toate părţile: delegi o echipă să se ocupe de un blog sau îţi găseşti omul care să ştie cum să vorbească publicului (videoblogging) şi poate să-ţi motiveze consumatorii printr-un concurs în care câştigătorul ia premiul cel mare. Creezi hashtag-uri pe Twitter, comunitate Facebook, spoturi pe Youtube ş.a.m.d.

Totul creşte de la sine, totul înfloreşte aşa cum era planificat, ţie-ţi rămâne să te aşezi comod pe scaun şi să-l laşi să se dezvolte. Dar deodată apare primul retweet ironic. Apoi un comentariu răutăcios în comunitate şi vreo trei-patru like-uri. Când te dezmeticeşti mai bine, primeşti mass-message cu un viral pamflet. Bloggerii te iau la peste picior. Toată lumea vorbeşte despre produsul tău, interactivitatea dă pe-afară, dar nimănui nu pare să-i placă produsul tău! În acest caz se aplică oare filosofia „there is no bad publicity”?

Continuarea aici

Dincolo de 2.0

2009-11-25T18:04:00.002+02:00

După un asemenea titlu parcă ţi se dilată pupilele o idee mai mult şi te întrebi despre ce e vorba in propoziţie. Din păcate, subiectul nu este unul din cele mai prietenoase.

Totuşi, tema am regăsit-o pe mai multe canale în ultima vreme şi, comparând pionii mai transparenţi am ajuns la această analiză comparativă care poate te va interesa ca pasionat de advertising.

Mai direct, te-ai întrebat vreodată ce se întâmplă cu toate conturile tale de e-mail şi social media după ce păşeşti în lumea transcendentului? Mă refer la clasicele Gmail, Yahoo, Hotmail, Facebook, Twitter etc.

Cu toate că majoritatea preferă să nu se gândească, unii oameni din industrie şi-au pus această întrebare şi au avut reacţii mai mult sau mai puţin bune în acest sens.

(continuarea aici)

De ce nu mai apelez niciodata la serviciile Quelle

2009-11-25T14:31:00.007+02:00

Dat fiind ca sunt o anti-femeie, adica urasc sa fac cumparaturi, am incercat sa-mi comand o pereche de ghete pe net (ca sa nu-mi pierd timpul si sa nu ma enervez).

Am incercat, cel putin. Prin mult laudata firma Quelle. (Cu un search pe google ajungeti la site-ul lor. Eu nu le voi face trafic.) Dar am ramas cu un gust furios dupa incercarea mea nereusita, intrucat se pare ca personalul lor prefera sa raspunda la anularea comenzilor in termen mai scurt decat onorarea acestora.

Ca sa fiu scurta, atasez schimbul de mailuri.

Mi-am permis sa postez asta pentru ca nu sunt singura nemultumita. Raspunsul nu doar ca, fiind foarte sec, aproape robotic, mi-a insultat inteligenta de client care intentiona sa le cumpere serviciile, dar aproape ca m-a socat prin stilul impersonal, comparat cu o reala scrisoare de plangere pe care am dat-o eu.

Si in afara de faptul asta, raspunsul a fost din partea unei operatoare de "call center" (?). Unde e relevanta? Unde sunt argumentele? Unde sunt contraofertele?

Pe stilul "lasa-ma sa te las" nu vor excela ever, asa ca le recomand un PR bun. Si asta urgent.

Deducţie logică de tipul "Vine sfârşitul lumii"

2009-11-19T16:32:00.006+02:00

Mă consider destul de altruistă de fel, dar am un mic defect: nu încurajez cerşetoria. Cândva mi s-a spus „oricum nu aveam ce să fac cu banii tăi, în puţin timp vine sfărşitul lumii! Semnele sunt peste tot!”.

Şi că tot e moda „2012”, se ştie că „Apocalipsa după mayaşi” circulă pe net de mulţi ani. Şi cred că mai toţi avem un prieten/coleg de muncă/o rudă care trimite mailuri de acest gen, mai mult sau mai puţin amuzante.

De exemplu:

„ Întrebare suplimentară pusă la un examen de chimie la Universitatea Liverpool:

Este Iadul exoterm (emite caldură) sau endoterm (absoarbe caldură)?

Pentru a-şi demonstra opinia, cei mai multi studenţi au folosit legea lui Boyle, care spune că un gaz se răceşte atunci când se extinde şi se încălzeşte atunci când este comprimat sau ceva similar. Unul dintre studenţi a scris urmatoarele:

În primul rând trebuie să cunoaştem cum se schimbă masa Iadului în timp. Aşadar, trebuie să cunoaştem rata cu care sufletele intră în Iad comparativ cu rata celor care pleacă din Iad.

Cred că putem să presupunem cu destul de multa siguranţă că, odată ce un suflet ajunge în Iad , nu mai iese niciodată. Prin urmare, nici un suflet nu iese din Iad.

În ceea ce priveşte rata celor care intră, să ne uităm la diferitele religii care există astăzi în lume.

Cele mai multe dintre aceste religii spun că, dacă nu eşti un membru al lor, vei ajunge în Iad . Dat fiind că există mai mult de o singură asemenea religie şi cum oamenii nu sunt membrii mai multor religii simultan, putem să facem estimarea că toate sufletele merg în Iad .

Date fiind ratele naşterilor şi deceselor, putem să spunem că numarul sufletelor din Iad creşte exponenţial.

Acum trebuie să ne uitam la volumul Iadului. Din cauza că legea lui Boyle spune că, pentru ca temperatura în Iad să ramană constantă, volumul Iadului trebuie să crească proporţional cu numărul sufletelor care intră.

Acest lucru arată că sunt două posibilităţi:

1. Dacă Iadul se extinde cu o rata mai mică decât cea cu care intră sufletele în el, atunci temperatura şi presiunea în Iad vor creşte atât de mult încăt pănâ la urmă se va declanşa tot Iadul pe pământ.

2. Dacă Iadul se extinde cu o rată mai mare decât cea cu care intră sufletele în el, atunci temperatura şi presiunea vor scădea până când va îngheţa Iadul.

Aşadar, care din ele este?

Dacă acceptăm postulatul pe care mi l-a dat Sandra în primul an de facultate, "o să fie o zi friguroasă în Iad înainte să ma culc cu tine" şi ţinând cont de faptul că m-am culcat cu ea azi-noapte, atunci ipoteza a doua trebuie să fie cea corectă. Prin urmare, sunt sigur că Iadul este endoterm şi că a îngheţat deja.

Corolarul acestei teorii este că, din moment ce Iadul a înghetat, rezultă că nu mai acceptă nici un suflet şi a disparut, rămânând numai Raiul, ceea ce, prin urmare, dovedeşte existenţa unei fiinţe divine - ceea ce explica de ce, noaptea trecuta, Sandra striga "Dumnezeule!".

Acest student e singurul care a luat 10.”

Totuşi, există o presupoziţie falsă în premisa de la care se pleacă. Sufletul este imaterial, deci se presupune că nu are nici masă, nici volum, right? :)

Oricum cred că am omis ceva din filmul despre apocalipsă, fiind la un moment dat singura din sală care râdea la momentele de culme a patetismului. Nu m-ar mira, totuşi, fimul fiind interrupt de câteva ori de pene de curent succesive. Semnele sunt peste tot, v-am spus!

o caricatura de idee.

2009-11-11T13:36:00.003+02:00

Zice-se din bătrâni că tu te vezi prin ochii celorlalţi mai bine decât ai putea sa te autoanalizezi vreodată. Sau ceva sinonim cu asta.

A fost cu dedicatie:

Hai merci, tu! :)

abece

2009-11-10T17:48:00.003+02:00

Se-ncurcă firele în jocul nostru arcuind,
când respir în palma ta grea, trecută,
Gânduri ameţite în fum şi răs nebun
Ascund tânjitul sec frânat din disperare.
Pentru ce-a fost.
Ce n-a fost.
Ce-aş fi vrut.
Ce n-ai vrut.
Pentru un punct în loc de-o virgulă,
Un mparerău scris rânjind din lipsă de.
Un noi zgâriat de un departe controlat
Pentru un aproape care întârzie
Şi speră
Şi muşcă
Într-o literă
neintenţionată.

Cum să te plictiseşti cu spor.

2009-11-04T14:49:00.006+02:00

Sau din ciclul "Noi muncim, nu gândim"

Discuţia 1:

Andreea G: beibi
Andreea G: :*:*:*:*
el: da
Andreea G: unul pe-o ureche, al doilea pe cealalta, unul pe nas si altul pe barbie
Andreea G: apoi facem combinatii
el: atata doar ?
Andreea G: pupicul 2 cu 4 se duc la obrazul stang
Andreea G: 1 si cu 3 la obrazul drept
Andreea G: si apoi facem combinatii de cate trei
Andreea G: 1,3,4 pe ochiul stang
el: ..........
Andreea G: 2,4,1 pe ochiul drept
Andreea G: si in final toti 4 pupicii pe frunte! :D
el: te plictisesti rau!
Andreea G: DAAAA

Discutia 2

el: esti degeaba
Andreea G: atunci esti f trist sa-mi explici chestiile astea
Andreea G: eu degeaba fiind
Andreea G: o degeaba girl
Andreea G: degeaba srl
Andreea G: =))
Andreea G: cum ar fi?
Andreea G: degeaba advertising
Andreea G: degeaba production
Andreea G: niscaiva degeaba advertising
Andreea G: mor de ras
el: nda
el: NDA
Andreea G: poate mmmmda
Andreea G: nu nnnnda
Andreea G: unde ai vazut tu "mda" cu n?
Andreea G: iti lipseste o liniuta
Andreea G: la cap, as in
Andreea G: as in la cap
Andreea G: liniuta
Andreea G: =))
Andreea G: vai, ce ma plictisesc
el: niscaiva degeaba advertising = NDA
Andreea G: ah
Andreea G: :))
el: repet: ESTI DEGEABA!

Din seria...

2009-11-04T12:32:00.006+02:00

... temelor pentru facultate a căror relevanţă e discutabilă, ni s-a pus o întrebare, anume dacă online-ul va anula celelalte medii comunicaţionale în 2030.

După un efort de 20 de minute mi-a ieşit ceea ce urmează, părere pe care o susţin cu tărie şi de care sunt mândră. Nu garantez că ar constitui interes pentru pr-iştii 365 :P, dar nu asta e ideea.

Cred că în momentul apariţiei în domeniul mijloacelor de comunicare în masă a platformelor online de comunicare, mulţi s-au dovedit a fi sceptici în privinţa longevităţii existenţei pe acest plan a celorlalte ramuri, în speţă presa scrisă, televizorul sau, mai ales, radioul.

Totuşi, la mai bine de 30 de ani (perioadă importantă în sensul creşterii performanţelor şi acoperirii a comunicării online) s-a văzut că aceste medii (ziar, radio, TV) nu au dispărut, ci dimpotrivă, coexistă şi se susţin reciproc în şi pe mediul online. Acest adevăr a fost materializat în speţă în contextul apariţiei în online a aplicaţiilor din web 2.0, instrumente prin care s-au înglobat celelalte medii în şi pe această ramură de comunicare. Orice poziţie logică şi pragmatică ar considera acest moment ca fiind “începutul sfărşitului” ascensiunii sau, cel puţin, importanţei celorlalte medii.

Contrabalansând, ar trebui să avem în vedere şi anumiţi factori pentru care online-ul a fost ţinut “în frâu”, anume resursele opiniei publice la acest mediu, cenzura din unele părţi ale globului (China, spre exemplu), dificultatea atragerii atenţiei spre un anume punct de informare etc. (Un mare aport, mai nou, în informarea publică pe online, o au platformele de social media. Vorbim de influenceri din online, Facebook, Hi5, Twitter -şi nu numai-, veritabile pârghii comunicaţionale care se dezvoltă pe zi ce trece în procente fabuloase, instrumente valoroase de influenţare a opiniei publice.)

Mare importanţă în estomparea celorlalte mass media o are, deci, accesul la online. De curând în Finlanda acest lucru a fost stigmat ca fiind un drept natural al oamenilor, devenind prima ţară care a legiferat acest lucru. Guvernul şi-a luat responsabilitatea ca într-o perioadă scurtă de timp fiecare cetăţean să aibă acces la internet cu o viteză de cel puţin 1MBpS. Totuşi, acest lucru a fost şi este posibil datorită dezvoltării economice a tării respective. La polul celălalt se află ţările din lumea a treia sau chiar România, să zicem, unde nu numai că progresul tehnologic nu prezintă interes, dar şi rata analfabetismului ajunge la 40% în unele judeţe (suntem a patra ţară în privinţa analfabetismului din Europa).

Pe de altă parte, cum asistăm în ultima perioadă la mişcări fervente eco, se prea poate ca responsabilitatea socială a celor cu putere de decizie să se pună mai mult în practică. Aşadar, în advertising şi PR s-ar putea resimţi o scădere dramatică pe partea de printare, kituri de presă, broşuri etc., fiind înlocuite în favoarea mediului online (de exemplu, cel puţin odată la 5 e-mailuri vezi, în loc de semnătură, afirmaţia „Please consider the environment before printing this mail.”)

Astfel aceste minime argumente mă fac să cred că online-ul nu va prima în faţa celorlalte medii (în sensul dispariţiei mediilor tradiţionale), cel puţin nu în următorii 20 de ani şi mai ales nu în statele unde nivelul de educaţie este minim sau tinde spre zero. Cel mult se vor diminua materializări pentru anumite medii, dar va dura cel puţin 3 generaţii pentru a se schimba mentalitatea opiniei publice, atât în ce priveşte importanţa protejării mediului, dar şi în privinţa creşterii nivelului de educaţie al populaţiei.

still want you here tonight.

2009-10-29T19:52:00.002+02:00

"Nici tu nu ştii ce vrei. Poţi să zici acum că eşti femeie în adevăratul sens al cuvântului."

Cântă-mă!

2009-10-16T17:15:00.003+03:00

Azi ma simt teribil efeminată...

Asta e pentru tine.

Meaw?

2009-10-15T16:01:00.009+03:00

Când eram mică uram pisicile. La modul că le luam de coadă, jucam puţină macarena în stil Speedy Gonzales, le învârteam ca o balerină înăscută ce sunt şi le aruncam la 3 metri.

Şi cum orice prostie are partea ei din cercul vicios, acum am ajuns să le îndrăgesc îndeajuns de tare încât să am şi eu una. Maya mea e cea mai tare pisică,frate! Are atitudine, e nervoasă, mă ceartă, se bucură şi are viaţa ei personală. Poate fi pisicuţa zburătoare, pantera în acţiune, vânătorul de muşte şi gândaci dubioşi de sezon, perna de pluş noaptea şi cel mai bun ascultător (doar atunci când îşi face toaleta- ce-i drept-, dar acest detaliu nu este relevant).

Am observat că şi advertiserii au aceeaşi afinitate către animale de casă şi ştiu că la fel ca ei sunt mulţi, drept pentru care promovează imaginea ghemotoacelor cu gheare pentru a vinde un produs. Şi o fac bine.

Ideea e că se creează o imagine foarte plăcută mai ales pentru iubitoarele de maimuţoi de genul. E acel ceva ce se numeşte factor emoţional. Şi cu toate că e o idee de un simplu brut să foloseşti audienţa reală în spot sau print pentru a crea mesajul către audienţa nominală, în cazurile animale/pisici/căţei nici n-ar trebui să faci altfel, întrucât targetul tău va fi atins cu propria lui slabiciune.

Căteva exemple:

Şi unul românesc care mie îmi foarte place şi, se pare, le-a plăcut şi celor de la Portoroz. A ajuns pe shortlistul Golden Drum de anul acesta la secţia "film". Graffiti BBDO Bucharest. Whiskas- Takes