Cum să te plictiseşti cu spor.

Sau din ciclul "Noi muncim, nu gândim"

Discuţia 1:

Andreea G: beibi
Andreea G: :*:*:*:*
el: da
Andreea G: unul pe-o ureche, al doilea pe cealalta, unul pe nas si altul pe barbie
Andreea G: apoi facem combinatii
el: atata doar ?
Andreea G: pupicul 2 cu 4 se duc la obrazul stang
Andreea G: 1 si cu 3 la obrazul drept
Andreea G: si apoi facem combinatii de cate trei
Andreea G: 1,3,4 pe ochiul stang
el: ..........
Andreea G: 2,4,1 pe ochiul drept
Andreea G: si in final toti 4 pupicii pe frunte! :D
el: te plictisesti rau!
Andreea G: DAAAA


Discutia 2

el: esti degeaba
Andreea G: atunci esti f trist sa-mi explici chestiile astea
Andreea G: eu degeaba fiind
Andreea G: o degeaba girl
Andreea G: degeaba srl
Andreea G: =))
Andreea G: cum ar fi?
Andreea G: degeaba advertising
Andreea G: degeaba production
Andreea G: niscaiva degeaba advertising
Andreea G: mor de ras
el: nda
el: NDA
Andreea G: poate mmmmda
Andreea G: nu nnnnda
Andreea G: unde ai vazut tu "mda" cu n?
Andreea G: iti lipseste o liniuta
Andreea G: la cap, as in
Andreea G: as in la cap
Andreea G: liniuta
Andreea G: =))
Andreea G: vai, ce ma plictisesc
el: niscaiva degeaba advertising = NDA
Andreea G: ah
Andreea G: :))
el: repet: ESTI DEGEABA!

Din seria...

... temelor pentru facultate a căror relevanţă e discutabilă, ni s-a pus o întrebare, anume dacă online-ul va anula celelalte medii comunicaţionale în 2030.

După un efort de 20 de minute mi-a ieşit ceea ce urmează, părere pe care o susţin cu tărie şi de care sunt mândră. Nu garantez că ar constitui interes pentru pr-iştii 365 :P, dar nu asta e ideea.

Cred că în momentul apariţiei în domeniul mijloacelor de comunicare în masă a platformelor online de comunicare, mulţi s-au dovedit a fi sceptici în privinţa longevităţii existenţei pe acest plan a celorlalte ramuri, în speţă presa scrisă, televizorul sau, mai ales, radioul.

Totuşi, la mai bine de 30 de ani (perioadă importantă în sensul creşterii performanţelor şi acoperirii a comunicării online) s-a văzut că aceste medii (ziar, radio, TV) nu au dispărut, ci dimpotrivă, coexistă şi se susţin reciproc în şi pe mediul online. Acest adevăr a fost materializat în speţă în contextul apariţiei în online a aplicaţiilor din web 2.0, instrumente prin care s-au înglobat celelalte medii în şi pe această ramură de comunicare. Orice poziţie logică şi pragmatică ar considera acest moment ca fiind “începutul sfărşitului” ascensiunii sau, cel puţin, importanţei celorlalte medii.

Contrabalansând, ar trebui să avem în vedere şi anumiţi factori pentru care online-ul a fost ţinut “în frâu”, anume resursele opiniei publice la acest mediu, cenzura din unele părţi ale globului (China, spre exemplu), dificultatea atragerii atenţiei spre un anume punct de informare etc. (Un mare aport, mai nou, în informarea publică pe online, o au platformele de social media. Vorbim de influenceri din online, Facebook, Hi5, Twitter -şi nu numai-, veritabile pârghii comunicaţionale care se dezvoltă pe zi ce trece în procente fabuloase, instrumente valoroase de influenţare a opiniei publice.)

Mare importanţă în estomparea celorlalte mass media o are, deci, accesul la online. De curând în Finlanda acest lucru a fost stigmat ca fiind un drept natural al oamenilor, devenind prima ţară care a legiferat acest lucru. Guvernul şi-a luat responsabilitatea ca într-o perioadă scurtă de timp fiecare cetăţean să aibă acces la internet cu o viteză de cel puţin 1MBpS. Totuşi, acest lucru a fost şi este posibil datorită dezvoltării economice a tării respective. La polul celălalt se află ţările din lumea a treia sau chiar România, să zicem, unde nu numai că progresul tehnologic nu prezintă interes, dar şi rata analfabetismului ajunge la 40% în unele judeţe (suntem a patra ţară în privinţa analfabetismului din Europa).

Pe de altă parte, cum asistăm în ultima perioadă la mişcări fervente eco, se prea poate ca responsabilitatea socială a celor cu putere de decizie să se pună mai mult în practică. Aşadar, în advertising şi PR s-ar putea resimţi o scădere dramatică pe partea de printare, kituri de presă, broşuri etc., fiind înlocuite în favoarea mediului online (de exemplu, cel puţin odată la 5 e-mailuri vezi, în loc de semnătură, afirmaţia „Please consider the environment before printing this mail.”)

Astfel aceste minime argumente mă fac să cred că online-ul nu va prima în faţa celorlalte medii (în sensul dispariţiei mediilor tradiţionale), cel puţin nu în următorii 20 de ani şi mai ales nu în statele unde nivelul de educaţie este minim sau tinde spre zero. Cel mult se vor diminua materializări pentru anumite medii, dar va dura cel puţin 3 generaţii pentru a se schimba mentalitatea opiniei publice, atât în ce priveşte importanţa protejării mediului, dar şi în privinţa creşterii nivelului de educaţie al populaţiei.

still want you here tonight.

"Nici tu nu ştii ce vrei. Poţi să zici acum că eşti femeie în adevăratul sens al cuvântului."

Cântă-mă!

Azi ma simt teribil efeminată...

Asta e pentru tine.

Meaw?

Când eram mică uram pisicile. La modul că le luam de coadă, jucam puţină macarena în stil Speedy Gonzales, le învârteam ca o balerină înăscută ce sunt şi le aruncam la 3 metri.

Şi cum orice prostie are partea ei din cercul vicios, acum am ajuns să le îndrăgesc îndeajuns de tare încât să am şi eu una. Maya mea e cea mai tare pisică,frate! Are atitudine, e nervoasă, mă ceartă, se bucură şi are viaţa ei personală. Poate fi pisicuţa zburătoare, pantera în acţiune, vânătorul de muşte şi gândaci dubioşi de sezon, perna de pluş noaptea şi cel mai bun ascultător (doar atunci când îşi face toaleta- ce-i drept-, dar acest detaliu nu este relevant).

Am observat că şi advertiserii au aceeaşi afinitate către animale de casă şi ştiu că la fel ca ei sunt mulţi, drept pentru care promovează imaginea ghemotoacelor cu gheare pentru a vinde un produs. Şi o fac bine.

Ideea e că se creează o imagine foarte plăcută mai ales pentru iubitoarele de maimuţoi de genul. E acel ceva ce se numeşte factor emoţional. Şi cu toate că e o idee de un simplu brut să foloseşti audienţa reală în spot sau print pentru a crea mesajul către audienţa nominală, în cazurile animale/pisici/căţei nici n-ar trebui să faci altfel, întrucât targetul tău va fi atins cu propria lui slabiciune.

Căteva exemple:









Şi unul românesc care mie îmi foarte place şi, se pare, le-a plăcut şi celor de la Portoroz. A ajuns pe shortlistul Golden Drum de anul acesta la secţia "film". Graffiti BBDO Bucharest. Whiskas- Takes

Who's in for 12th grade?

"Nu ştiu alţii cum sunt", dar pentru mine clasa a doişpea a fost super-mega-extra prolifică în ceea ce priveşte self-esteemul şi valorificarea propriului potenţial. A fost prima oară când am fost numarul uno nu pe un lucru, ci pe două, adicătelea la română şi filosofie pe judeţ.

Da, vremuri frumoase, glorioase, mirobolante, exuberante, vremuri care s-au desumflat odată cu venirea în Bucureşti şi realizarea faptului că, de fapt, toate astea nu prea înseamnă nimic în... hm... viaţa reală (?!). De atunci am dezvoltat eu o aversiune şi o întreagă teorie despre sistemul nostru de învăţământ. Dar nu e cazul să dezvolt asta. Nu acum.

Dar. Să ne spălăm pe ochi şi să continuăm ideea pe care am scăpat-o aici, anume că am rămas de atunci cu o plăcere nebună de a înghiţi citate dubioase din diverse cărţi, pentru că am impresia că le pot da o altă interpretare înălţătoare mie. Da, e un joc tâmpit de-al meu. Încercaţi-l, e fun.

Şi da, poza e cu pisica mea tolănită pe cărţi. Cu toate că se poate să nu fie reprezentativă poza, mie îmi foarte place. :)

So, de azi iniţiez o altă rubrică, aceea de "plagiat în stil Harvard" (studenţii FCRP sau alte sinonime pricep gluma).

Nu există cauză directă, nici apropiată. Doar că te scoli într-o zi şi nu mai aparţii de viaţa ta. Cunoşti starea. Propria ta viaţă nu-ţi mai aparţine. Trupul tau nu mai e...-nu ştiu cum să te fac să simţi întreaga forţă a acestei stări-, nu mai e al tău. Nu mai e decăt viaţa, care se trăieşte pe sine. Nu e viaţa ta. Nu mai ai nici în clin, nici în mânecă cu ea. Asta-i tot. Nu pare cine ştie ce dar asta e, crede-mă.

E ca şi când ai hipnotiza nişte oameni, făcându-i să creadă că afară, sub fereastra lor, e un morman de saltele. Iar ei, firepte, nu mai vad niciun motiv să nu sară pe geam.

(Rushie, Salman, Furie, p. -, 2006, Editura Humanitas)

To gym or not to gym

E un clişeu deja, ştiu, dar azi îmi place cuvântul sedentarism. Nu, normal câ nu-mi place, dar e o perioadă în care- ca orice fată cerebrală, responsabilă şi cu vertebrala bine pusă la locul ei- mă smiorcăi de dureri de spate şi mi se pare că drumul casă-metrou (drum calculat în minute) este atât de lung încât- să-mi fie cu pardon- simt că-mi intră picioarele în fund de la atăta mers.

În momentul în care -blink- mi s-a aprins un beculeţ şi am acceptat faptul că sunt o sedentară şi că n-am făcut nimic în privinţa asta lately, am făcut o scurtă analiză a vieţii fizice a unei tipe de genul meu- şi slavă domnului, sunt multe- cele care sunt studente şi mai şi lucrează.

După lungi dezbateri cu mine însămi, am ajuns la concluzia că există o întreagă tendinţă "pe piaţă" în rândul generaţiei mele, aceea de a îţi îngriji corpul cu diferite creme, unguente, nebunii şi prin regimuri chinuite. Numele de Montignac e sacru pentru mine (e singurul regim care a dat roade, dar sunt convinsă că e doar un efect placebo, întrucât tipa care mi l-a recomandat era fană Pilates, deci din start pornea de pe un palier admirabil pentru mine. Între noi fie vorba, Pilates fără instructor lângă tine e ca şi cum ai încerca să urci o scară într-un picior pe casa bunicii ca să-ţi recuperezi pisica- aşa m-am simţit eu, cel puţin, analfabetă în tot ce înseamnă sport.)

Cum ziceam, cunosc multă lume care se complace în mersul cu liftul sau pe scările rulante pentru şedinţe la KFC, urmate de regimuri groaznice sau bătăi pe umeri din partea altora ca ei că "lasă, şi eu am celulită, e normal." Joggingul e sport extrem, ca şi mersul cu bicicleta în traficul din Bucureşti, extrem în sensul că, dacă nu se iau vreo 2-3 "hăndrălăi" după tine cu fluiere, comentarii sau chiar insistenţe nefondate, n-ai făcut jogging în cartierele din Bucureşti.

Bun. Închei postul într-o notă mai optimistă pentru mine, pentru că m-am mutat de curând pe lăngă un parc unde aş putea alerga cot la cot cu studenţii din campusul de lăngă, pe principiul "efectul de turmă"- n-ar vedea nimeni cum mă împiedic şi mă plâng, pentru că sunt prea mulţi ca să observe.

În aceeaşi ordine de idei, ataşez un mic filmuleţ şi nişte printuri care mă amuză şi sper să amuze şi pe alţii. Crudul adevăr a dat naştere hazului de necaz, vorba aia.