cercuri de refuz.

Uneori îmi vine să pocnesc pereții din jurul meu cu tot ce e mai zgomotos: farfurii, cuțite, pumni, țipete, sticle, furculițe și oricare alt lucru din veselă.

Și-apoi, după ce l-am ciobit îndeajuns de tare, să-mi sprijin obrajii de el și să adormim obosiți și înlăcrimați. Să-i cer iertare, el să mă ierte și să-i spun "ia-mă în brațe" cu ultima suflare. Iar apoi să dispărem o lungă perioadă într-un turn al uitării, unde ne-am vindeca ciobiturile, pumnii și ochii.

Note to self

Mi-e dor tare de ai mei.


Spune-le și lor asta.

Ne zâmbește luna

Zâmbetul știrbit al lunii și viteza dublă a luminii
îmi amintesc de ceea ce aș fi putut fi.
 Dar nu sunt.
Îl rog să dilueze sunetul până când nu îmi mai aud gândurile,
și îmi dau seama că nu mai am putere
Și că am îmbătrânit fără înțelepciune,
Iar numărul crește bolnav
În timp ce eu aștept
Ca drobul de sare să îmi strivească dasein-ul.

paradoxul voluptății

Mă aflu constant la limita dintre a-mi urî sinele și a-i urî pe alții. E desenată de un zâmbet pe care uneori uit pe unde l-am pierdut. În astfel de momente aștept să se întâmple ceva, timp în care testez moliciunea saltelei și a pernelor. M-aș putea cufunda în ele cât să se creadă că am dispărut o perioadă, cu toate că eu doar mi-aș dormi prezentul.

Pentru că uneori singura direcție e să te uiți înapoi. E o direcție cu un singur sens, un fel de paradox fizic. Ca pisica lui Schrodinger, apa care merge în sus, timpul care nu mai are răbdare, așteptările prea mari, sunetele pe care le vezi, energia orelor nedormite, muțenia revoltei, golul din sentimentul plin, răbdarea vitezei, compătimirea călăului, legimititatea unei decizii proaste, tripul genial și, evident, dorul sugrumat.

E amuzant, profesore, că, oricât aș alerga, tot acolo ajung.

Învață-mă să nu mai greșesc

arată-mi ce-i alb și negru
și lasă-mă să te cunosc,
pentru că mă sufoc în mine.
avioane mari de hârtie
se așază pe obrazu-mi aspru
aduc mesaje din trecut
care-mi încătușează ochii.
pentru că am orbit.
fără un tine, fără un eu.
arată-mi ce-i alb și negru
și fură-mi culoarea.
e prea mult zgomot,
învață-mă să te ascult
arată-mi cine sunt.
salvează-mă.

M-am hotărât

să scriu o carte.

Nu știu dacă se practică să îți ții pumnii singur, dar dacă reușesc să ajung la final, nu va mai trebui să vă întrebați unde este cea mai fericită fată din lume.

Asta pentru că cea mai frumoasă nu există. :)

Baloane de săpun

Posed inteligența emoțională a unei adolescente.
Și sunt cumva mândră de asta.
Mi-ar plăcea să fiu mereu o pată enervantă de culoare.
Pentru că, în rest, nu mai am nimic.

Vreau să am propriul stalker pe Facebook.

Azi, la 6 dimineața, am asistat la un real circ al depersonalizării. Oamenii fericiți și matinali mă sperie.

Am grijă de oamenii pe care curând îi voi iubi. Odată ce au ei grijă de mine, încep să-i uit.

Mi-e dor să am un sens.Simt că nu merit vârsta asta.